După zile întregi în care a fost imposibilă comunicarea cu alpiniştii din echipa Everest România, după ce au coborât în Tabăra de Bază Chineză (5.200 metri) aceştia au transmis un e-mail în care relatează ce a însemnat ascensiunea finală pentru Adrian Fako, Tiberiu Pintilie şi cei doi şerpaşi: Lhakpa şi Lopsang. Adi Fako a povestit experienţă trăită pe cel mai înalt munte al planetei, fiecare moment important fiind însoţit de fotografii superbe, extrem de elocvente:
„La 7050m, în T1 (n.r. - tabăra superioară 1 – 7050 m.), entuziaşti că am urcat repede şi a două zi urma să continuăm mai sus. Deja avem pe noi costumele de puf, iar noaptea dormim în sacii subţiri şi uşori, fără fermoare, pe care îi îmbrăcăm peste costume”. FOTO – Tibi (stânga) şi Adi)
„Pe 23 mai îi putem distinge pe chinezii care montează corzile pe vârf. Totul este bine, urcăm direct la 7900m, la capătul de sus al taberei 2. De acolo vom pleca spre vârf, fără a ne mai opri la 8300 m. în tabăra 3. Vânt puternic, însă ne mişcăm cu talent în sus. Mai greu cu mănuşile de puf pe stâncă…”
„După o oră de somn, hidratare şi mâncare de expediţie rehidratată cu zăpadă topită, ieşim din cort pentru a ne monta oxigenul pentru vârf. Este ora 18:00, 24 mai. Patru butelii de oxigen fiecare în total, mai mult decât suficient că să ajungem sus şi înapoi în siguranţă. Lhakpa montează masca lui Tibi pe o butelie. Manşonul de legătură scapă, furtunul începe să se zbată violent în timp ce gazul preţios se pierde în câteva secunde. Rămânem sideraţi când, încercând şi la celelalte măşti, se întâmplă acelaşi lucru la încă una (Lhakpa). Ne chinuim în frig şi vânt să le montăm şi reuşim să pierdem cam jumătate din cele patru butelii, enorm. Până la urmă reuşim să ne montăm oxigenul, însă ce să facem acum? Cu două manşoane compromise şi încă două foarte posibil să se deterioreze, nu putem urca.
Lhakpa vrea să coborâm urgent, noi nu vrem să cedăm. Hotărâm să dormim cu buteliile pe jumătate, care la presiune mai mică nu rup mansoanele de la măşti. Vom vedea a două zi ce vom face, pe 25 mai e încă vreme bună. Dacă se întâmplă ceva şi scapă gaz în timpul nopţii suntem “doar” la 7900, e începutul “zonei morţii”, vom supravieţui.”
„Dimineaţă de 25 mai, vânt puternic pe mica noastră platforma de deasupra lumii. Pentru că vrem să încercăm vârful de la 7900, suntem singuri acolo. Majoritatea alpiniştilor au nevoie de încă un cort la 8300, pentru odihnă înainte şi după vârf. Lhakpa şi Lopsang au văzut cum ne mişcăm şi au decis că noi putem să facem vârful dintr-o singură mişcare, mai dificil pentru 20 – 30 de ore dar şi mai puţin riscant: coborâm mai repede, ne expunem mai puţin la “zona morţii”, avem de cărat mai puţină mâncare.
Buteliile de oxigen consumate cât şi cele rămase zac în afară corturilor… nu trece nimeni pe lângă noi, pe 24 ori s-a urcat pe vârf de la 8300 ori toată lumea a urcat până la 8300, că să încerce azi pe 25.”
„Hotărâm să ne hidratăm şi să mâncăm bine, mai avem azi o şansă. Trebuie să întrebăm la toate echipele care urcă sau coboară de pe vârf după prânz cine are între una şi patru măşti suplimentare de împrumut şi cel puţin două butelii de oxigen în plus pentru a ajunge pe vârf şi înapoi. Ne facem planuri, dacă rezolvăm cu măştile, putem să urcăm cu un şerpaş până la 8300, care să ne lase acolo două butelii, apoi doar cu celălalt pe vârf. Facem planuri de consum de O2 şi calcule de timp, cât avem la altitudine, până pe vârf.”
„Până la 16:00 nu reuşim să facem rost de nici o mască şi nici de gaz, iar Abramov, patronul de la Seven Summits Club, care e pe munte şi supraveghează îndeaproape clienţii lui, ne consolează, spunând că şi el a ajuns pe Everest din a patra încercare… Lopsang vine la noi în cort cu un ghem de sfoară spunând că are o idee – să prindem capetele de furtun cu ea şi să o înnodăm bine, cel puţin la presiuni medii va rezista. Zis şi făcut, apoi ardem capetele pentru a nu se desfăşura. Ne jucăm cu focul pe lângă buteliile de oxigen…”
„La 18:00 suntem în cort îmbrăcaţi şi pregătiţi de ascensiune, manşoanele rezistă. Însă până la 20:00 nu putem ieşi din cort, în furtună – întârziem şi respirăm gaz limitat… La 20:00 şi câteva minute Lopsang ne strigă de afară că vântul a rupt cortul lor, nu mai au unde să stea, şi cum oricum e târziu, putemn să plecăm în sus. Pe vânt de 70km/h începem să urcăm spre capătul pământului… un frig crâncen, cu un „real feel” de -35 / -40 grade. În puf, cu 3-4 straturi de haine, cu încălzitoare în bocanci şi mănuşi de puf simţim cum gerul ne pişca, însă sunt departe de noi degerăturile. Urcăm în noaptea din ce în ce mai neagră şi mai rece…”
„La 8500m, în creastă, se crapă de ziua. Mai avem 6-7 ore până sus şi ne simţim foarte bine, creşte moral când apare soarele, ştim că ne vom încălzi puţin. Degetele sunt calde toate 20, corpul asemenea, am reuşit să bem câteva guri în timpul nopţii. Sunt cu Lopsang la 15 – 20 minute în faţa lui Tibi şi Lhakpa, hotărâm să îi aşteptăm sus şi să continuăm ultimii 300 metri împreună.
Tibi apare şi el la Exit Cracks, fisurile care duc de la 8400m la 8550, în creastă. (centrul pozei, mai greu de distins)”
„Vedere de la 8550 spre nord, vârful din centru – dreapta este Changtse, de aprox. 7000m, iar în depărtare (centru – stânga), cel mai înalt, se vede faţă sudică a Cho Oyu – 8201m, al 6-lea vârf al planetei."
„Se face ziuă, suntem în urma celor care au plecat de la 8300 însă depăşim câteva echipe şi mergem susţinut. Nori de vânt şi furtună, pe 26 ştim că s-a anunţat zăpadă şi vreme urâtă. Tibi trece un pasaj expus, ca multe altele de pe traseu. În dreapta, câteva butelii de oxigen goale zac pentru a fi recuperate la întoarcerea alpiniştilor care le-au lăsat acolo, în drum spre vârf. Totul este legat în corzi, mai vechi sau mai noi. Ce e lăsat liber poate oricând să zboare la o rafală mai puternică.”
„Îmi fac o poză înainte de second step, pe care coboară deja o echipa de chinezi. Suntem la 8610m, cât al doilea vârf al planetei şi mai avem 2 ore până pe vârf.”
„Butelia lui Tibi se termină, pentru că nu aveam suficient oxigen nu le-am schimbat în locurile mai OK de pe drum şi trebuie să facem acest lucru pe faţa expusă a Everestului. 3500m cădere sub noi, ar fi bine să nu scăpăm nici o butelie. Noi suntem legaţi foarte bine în coardă şi avem grijă să stăm bine sprijiniţi. Lopsang încearcă să pună butelia nouă, însă manşonul scapă. Până să reuşească să scoată manometrul şi să închidă presiunea, o pierdem aproape complet. Lopsang ia şi butelia mea pentru vârf şi o montează la masca lui Tibi cu grijă, după ce prinde manşonul. Şi această începe să scape gaz, aşa încât o demontează imediat.”
„Fără să se gândească de două ori, la 8600m, îşi scoate masca şi i-o da lui Tibi, împreună cu butelia lui pe jumătate plină. La acea altitudine, în 20 minute îşi va pierde cunoştiinţa şi în aproape o oră va muri fară oxigen. Lopsang o ia înainte, în jos cu toată vitează, Lhakpa îl urmează, apoi Tibi şi eu. Mă mai uit în sus o ultimă dată, abia mai am oxigen acum să cobor – ultima butelie e la Lopsang în rucsac.
Tibi trece în faţa mea pe lângă cadavrul de sub second step – al doilea dintre ele. Ne aduce aminte că nu avem ce căuta acolo sus, că suntem acolo doar o fracţiune dintr-o eternitate, doar cu multă pregătire şi mult noroc. Suntem muritori, fragili şi în acelaşi timp sfidăm legile naturii pentru a ajunge acolo, iar cei care fac greşeli rămân acolo. Este al 5-lea cadavru pe care îl vedem şi ştim că mai sunt 6-7 după second step.”
„Mă gândesc la Lopsang, că din când în când poate respiră din masca mea şi aşa putem ajunge la sub 8000… Cobor repede, îi depăşesc pe Lhakpa şi Tibi şi mă duc după şerpaşul cu care am urcat toată noaptea trecută.
Aproape de 8500m, se vede tabăra 3 de la 8300m. Noaptea părea mai abrupt, acum coborâm repede şi pare uşor. Îl găsesc pe Lopsang respirând oxigen din mască – îmi spune că după ce a simţit că îi vine să leşine şi a văzut moartea cu ochii, s-a gândit să cureţe de gheaţă unul din elementele respiratoare şi apoi să monteze una din buteliile aproape goale din rucsac – şi asta a funcţionat! Nu apucăm să răsuflăm uşuraţi că o zbughim în jos, cât de repede putem pe corzi, pentru ca până la 7900 să ne ajungă ce avem în butelii fiecare.”
„Ajung la 7900 cu 10 bari (din 220), cu oxigen pentru încă 20 minute cu 2L pe minut. Schimb acolo butelia cu una pe jumătate goală (de pe 24), care îmi da încă 7-8 ore de oxigen.
La o oră şi ceva după aceea ajung şi Tibi şi Lhakpa. Între timp montasem corturile cu Lopsang, ambele rupte de vântul de cu o seară înainte. Cortul în care stau eu şi Tibi are un băţ lipsă şi nu va rezista la un vânt mai puternic…
În cort lui Tibi nu îi vine să creadă ce aproape am fost – să rămână acolo sus, să moară şerpaşul nostru, să ajungem pe vârf… Ne gândim cine e vinovat pentru toate astea, dacă puteam să facem altceva mai bine… Din cele 60 de zile de expediţie, am rezolvat şi reparat împreună toate mizeriile care ne-au fost puse în faţă. Am urcat împreună şi ne-am simţit excelent până în ultimul moment. Oxigenul nu a depins de noi din păcate, nu am avut experienţă cu el. Ne poate scuza asta?”
„Ne facem ceai şi mâncăm ciocolată, se lasă seară. Ştim că la 7900 va fi vânt puternic şi cortul nostru nu va rezista, iar fiecare mai avem seara 30 – 40 bari presiune în butelii – adică 2-3 ore de oxigen. La 23:00, pe 25 mai, hotărâm să coborâm, le spunem şerpaşilor că ne vedem a doua zi în T2. Ei sunt obosiţi şi trebuie să coboare cu toate buteliile goale, aşa că decid să rămână în tabără”.
"Viscolul începe cum ieşim din cort (care avea să dureze trei zile), însă până la 7050m avem o coardă constantă. O scoatem din zăpadă câte 5-6m, continuăm în jos pe ea. După aproape trei ore în care nu am văzut decât zăpadă în ochelari şi câţiva metri în faţa frontalelor, ajungem la cortul de la 7050. Acolo mai bem un ceai şi ne culcăm.
Dimineaţă, pe un viscol crâncen, apar şi şerpaşii, spunându-ne că am fost inspiraţi să coboram şi că lor le-a fost frică de degerături cu o noapte înainte. Strângem împreună, luăm şi noi câte o butelie de oxigen goală pe rucsaci şi împreună coborâm spre ABC. Este 26 mai şi ninge continuu. După-amiază, o avalanşă în tabăra 1 ia cu ea şapte şerpaşi, care reuşesc să se salveze aruncând rucsacii. Norocul lor că au fost toţi legaţi de o coarda fixă, scăpând doar cu câteva zgârieturi…”
Adrian Fako - trimis din Zhangmu, 29 mai 2014
Sursa: everestromania.ro
