Mă-nclin în faţa frumuseţii tale,
mă faci să uit, să ocolesc urâtul tot,
tu-mi ţii pe mers şi sufletul şi steaua
când văd ş-aud şi ştiu şi cred că nu mai pot!
Din ochii tăi ca două catedrale
îmi dai să beau şi râs şi plâns până la fund -
numai aşa mai are loc iertarea
celui ce-am fost un păcătos şi încă sunt!
Îngenunchez şi-mi fac o cruce mare,
să vezi şi tu şi să-nţelegi cât sunt de mic
sub semeţia ta necunoscută,
pe care-o vreau şi o aştept ş-o cer ş-o strig!
Mă sui încet pe flăcările tale -
ce rug înalt şi lung de când şi până când
simt (pur şi simplu) cum m-ademeneşte
primul păcat... devastator... şi drept... şi sfânt!
