Să mergem înainte de a fi
tot ce se vede şi ce nu se vede...
şi să vedem ce fel (se) face „sunt”...
unde nu sunt mistere şi secrete!
Mergem aşa, nu trebuie nimic
în mijlocul absenţei genuine...
(să nu fim altfel, cum până acum,
te iau cu mine şi mă iei cu tine!)
Doi singuri laolaltă-i mai frumos,
mai lesne decât unul după altul...
fiindcă „doi” e cheia unui „sunt”:
sfărâmă „lipsa” şi dărâmă „statul”!
Până acolo drumul e mai scurt
decât cărarea dintre două stele,
decât lungimea dintre „eu” şi „tu”:
un fel de infinituri paralele!
Mergem încet...şi gata, am ajuns,
suntem (acolo) doi de „fiecare”...
„acolo” e-un banal adverb de loc
bun de arat şi de însămânţare!...
Eu sunt, tu eşti, el este...şi suntem
necunoscute proprii, strict-secrete!...
Şi ce aproape-i punctu-n care nu-i
tot ce se vede şi ce nu se vede!
