şi vine să-mi bată la poartă şi vine
să-mi bată la uşă şi vine să-mi bată
la geamuri uitarea în cuie şi pleacă
să n-o mai aud, să n-o văd niciodată !!!
şi pleacă aseară şi pleacă acuma
şi-mi lasă uitarea în cuie şi pleacă
departe, departe, departe, departe –
şi mâine mai pleacă o dată...şi, dacă
i-o fi prea aproape aici şi acolo,
e gata să plece continuu, unde
eu n-am să ajung niciodată fiindcă
am suflet de paie şi visuri mărunte !!!
şi stau şi mă uit la uitare cum şade
sluţită de vânt şi de frig şi de ploaie
şi cum, supt povara plecării, lumina
îşi rupe veștmântul, apoi se îndoaie
şi-apoi se întoarce pe locul în care
o leagănă pururi privirile tale
şi mâinile tale – şi eu, n-întuneric,
uitându-mă n-ochii uitării...pe vale !!!
(Din colecţia „Cele mai frumoase poezii rămase tablou”)
