şi poate chiar am să ajung/ tocmai la marginile tale,
măcar o clipă să-nţeleg/ de ce, de unde, până unde
se-ntâmplă tot ce (n)-am văzut,/ (n)-am auzit pe astă cale,
tot ce mai ştiu, tot ce mai cred/ că e frumos şi (nu) s-ascunde
şi (nu) mă-ndeamnă la păcat/ şi mă condamnă la candoare,
se naşte n-orişice moment/ şi n-orişicare clipă moare
şi poate chiar am să te rog/ să-mi dai alăturea de tine
un loc de veci, mărunt, egal/ cu (ne)putinţa firii mele
de-a renunţa la vis, la dor,/ de-a (nu) mai şti că (nu) mai vine
cel care-(a/m) fost alesul tău/ la rătăcirea printre stele –
şi poate chiar am să-(ţi) plătesc/ prin lăcrămări torenţiale,
acolo şi atunci, mereu,/ tocmai la marginile tale
şi poate chiar am să-(ţi) mai scriu,/ aşa, să-nveţe lumea toată
şi să priceapă cum (nu) poţi/ să (nu) fii pururea-mpăcată
cu sufletul şi gândul meu/ care (nu) ştiu să (nu) se mire
şi-acum şi-atuncea şi-orişicând/ – frumoasa mea nemărginire
ACT de CONDAMNARE [dosarele Z] Scris de Ion Zimbru
