Stă şi aşteaptă-n în sicriu/ - e gata pentru panahidă -
câţiva gropari se plictisesc,/ blestemă, râgâie şi-njură
fiindcă n-au timp de pierdut,/ vor să termine şi să-nchidă,
să plece-n crucea mamei lor,/ la un pahar cu băutură -
doar sunt năpăstuiţi ca noi,/ bătuţi de timpuri şi de vremuri -
nu ai cum să nu vezi, n-ai cum/ să nu începi să te cutremuri!
Şi nici măcar nu pot să cred/ că stă întinsă-n patru scânduri,
că e chiar ea-ntr-un trist balans/ printre confuz şi pericopă -
şi vine-aşa, ca din neant,/ o fornăială printre rânduri,
într-o lentoare fără rost/ şi din sincopă în sincopă,
să se priceapă că n-a fost/ nici credincioasă şi nici sfântă,
că nimeni, întru pururea/ şi neam de neam, n-o mai cuvântă!
Veniţi şi voi, habotnici seci/ şi cuvioşi prin silnicie,
şi ridicaţi spre cer, grăbiţi,/ această mică panaghie -
şi-n semn c-aţi fost aici când ea/ v-a pus pe suflet sărbătoare,
sorbiţi din paos... şi plecaţi/ de lângă Trista mea Candoare!!!
Din colecţia „Cele mai frumoase poezii cvasi/bulevardiere rămase tablou” CÂNTEC de PANAHIDĂ (pericopă) Scris de Ion Zimbru
