Din colecția „Cele mai triste poezii rămase tablou”
(!) mă duc să ascult Veşnicia.../ nu ştiu ce să-i dau... să priceapă
că-n susurul ei se ascunde/ uitarea strigării la grabă,
că-n pântecul său încolţeşte/ sămânţa lui Tot ce-i Nimica
şi care s-adună cu altul.../ s-adună şi zdrumică frica (!)
(!) mă duc... să priceapă că nu e/ străină şi singură-n noapte,
şi-n zi, şi-n lumină, şi-n beznă,/ şi-n clipe mai crude, mai coapte,
şi-n vorbe mai reci şi mai calde,/ trimise de cele Himere
mai lungi sau mai scurte... ca Viaţa/ descrisă şi-nchisă-n mistere,
închisă şi dată Uitării,/ s-o ducă n-ofrandă la Moarte,
cum până şi Totul și Zero/ în pântecul celui Departe
se pierd şi le-nghite tăcerea/ din lungul şi largul Veciei -
mă duc s-o ascult... să priceapă/ că-i dată şi Sieşi... şi Mie-i (!)
