Fie-ţi bună dimineaţa, doamna mea!...de azi, mătincă
a plecat pădurea-ncoace să ne-aducă ghiocei...
vine repede, fiindcă are un Ion şi-o Tincă
rătăciţi printre salcâmii şi prin foşnetele ei
când, atunci, cu dinadinsul, înainte de plecare,
au dormit într-o poiană şi-au visat că au să stea
toată viaţa printre păsări, printre lupi şi căprioare...
şi ea-i dezmierda în şoaptă: fiul meu şi fiica mea!
Însă n-au ţinut cu visul...toţi salcâmii, umbra toată,
chiar şi păsările toate, chiar şi vântul cel haihui,
i-au condus până la gara cea cu lampă afumată...
(gara cea de lângă nimeni, cea de lângă nimănui)...
şi vroiau să nu mai vină trenul cel care desparte
sufletul de veşnicie, inima de-ncet şi cald,
care-ndepărtează paşii de cărare şi de carte...
şi grăbeşte-apropierea de tărâmul celălalt!...
Fie-ţi bună dimineaţa, doamna mea!...hai, dacă poţi,
dacă vrei, dacă ţi-i dragă...(asta-i ultima pădure!)...
hai s-o aşteptăm!...(ea-i Roata/Mama celorlalte Roţi
sub securi şi dinţi năprasnici!)...nu mai poate să îndure,
astăzi!...cică vine-ncoace să ne-aducă ghiocei...
ş-apoi, pleacă şi se duce să ne-aştepte tocmai-n gară...
(cel Ion şi ceea Tincă, doar acolo-s cu temei...
unde-au scris cea mai înaltă şi mai limpede Afară!)
Ultima pădure (şi cel mai limpede Afară) Scris de Ion Zimbru
