Se duce! se tot duce!... (se mai întoarce, oare?)...
văd urme de adio şi urme de plecare...
înjur/blestem să plece, şi strig, nu mă ascund:
să plece tocmai unde nici margini nu mai sunt!...
Mă uit: dă colţul, fuge, se pierde-n depărtare!...
(să piară!... zic)... să piară această poamă, care
m-a lepădat în clipă, m-a păcălit să cred
că-s om... da-s nu ştiu cine, oricine... şi proclet!
Un terchea-berchea-s... unu egal cu cei, cu cele
cutare şi cutare... închis şi gol sub stele,
pătat de cest scârbavnic şi crâncen cum/pătat:
principiul, demiurgul cel rău şi surogat!...
Se duce!... se opreşte!... se-ntoarce şi tot face
rebuturi sub aceeaşi sordidă carapace,
vibrează-n dizarmonic, triumfă-n strâmb/steril
şi-mprăştie seminţe de monstru in/util!
Se-ntoarce şi tot face (după o parabolă a lui Emil Cioran) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
