Una câte una, două câte două,
multe câte multe, toate câte toate
îşi aduc aminte şi încep să uite...!...
(vreau să nu se poată!...uite că se poate!)...
Parcă se aude (încă se s-aude)
cum (se) legănară-n şoaptă cuiburi pline,
cum (se) fremătară toate, cum făcură
umbră şi răcoare proştilor... ca mine!
Şi încep să cadă până la pământul
plin cu vieţi pierdute, lacrămi şi păcate,
până pe cărarea către totdeauna,
unde niciodată nimeni nu mai cade!
Cad... şi mă-nfioară alt fel de foşnire,
şi-mi trezesc din moarte răuri şi regrete...
e-un vârtej simfonic mijlocul căderii,
lumânarea vie-a celui care crede!
Celui care crede-n galben şi-n uitare,
care suflă-n verde, care ştie bine
că aceste frunze au făcut odată
umbră şi răcoare proştilor... ca mine!
Îşi aduc aminte şi încep să uite (nimic în mişcare) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
