(elegie întru memoria doamnei Aurora Spânu, plecată în braţele Luminii fără de sfârşit)
E mâine, mamă... parcă ieri era
un astăzi... dimpreună... dar nici gândul
nu mă ducea să văd în locul tău
cenuşa unui vis înflăcărându-l,
înflăcărându-mi timpul până când
începe punctul pregătit să vină
în drumul meu, să-i spun şi să-i arăt
cum ai făcut şi mi-ai lăsat lumină!
E mâine, mamă... dar tu nu mai vii
măcar aşa, o clipă, la fereastră,
să vezi şi să auzi cum lacrămi curg
din ochii lumânării, pe zăvastră,
să vezi şi să auzi cum te aştept,
chiar dacă ştiu... cred că nu ştiu nimica...
scrie-mi, te rog, vreau să învăţ şi eu
cum ai învins zadarnicul şi frica!
E mâine, mamă... cred că ai ajuns
unde vin toţi plecaţii să se-nchine
în faţa veşniciei, unde-ajung
suflete mari şi oameni blânzi... ca tine!
