Acum nu-mi mai trebuie minte,/ şi pun numai sufletu-n joc!...
Nimic nu mai stă la-ndoială.../ şi totul e simplu şi pur:/
nu am pentru ce să mai caut,/ nu am pentru ce să mai rog...
nu-i nimeni să dea sau să ceară/ n-acest mic şi mare-mprejur!...
Şi dacă nu-i nimeni, şi dacă/ nimic nu mai stă înainte,
de ce să mai tulbur vro taină,/ vrun vis şi vro viaţă cu minte?...
Alt fel, foarte bine se vede/ cum liniştea pierde contur
în valma-vacarmul cu cifre,/ cu minus, cu plus şi cu minţi,
cu dragoste-mpinsă pe grafic,/ pe scări, pe formule, pe-augur!...
Aşa, nu mă scuipă deştepţii.../ şi nici nu mă-mpiedic de sfinţi!...
Ce-mi pasă că nimeni n-aude/ acordul tăcerilor printre
un tot şi-un nimic laolaltă,/ că nimeni nu-nvaţă să intre?...
Pun sufletu-n joc până mâine,/ şi iar până mâine, şi iar...!...
Renunţ la principii, la scheme,/ mă las răstignit pe candori,
anunţ demiurgul că-ncepe/ ieşirea mea-n veci din zadar,
de unde se spune că-i viaţă,/ de unde se spune că mori!...
Ce linişte, doamnă, se lasă/ când azi nu stă-n viu şi în vie!...
Când n-o să mai fie nici mâine/... să vezi ce frumos va să fie!
Să vezi ce frumos va să fie! (dialog în metru metafizic definitiv) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
