Fugă printre castelele şi legendele de pe Rin la preţ redus (I)
Zeci de castele respirând legende, nesfârşite podgorii mângâiate de soare, toate aliniate în spiritul german, sate şi oraşe cochete, înşirate pe malul apei, la poalele munţilor, în care istoria şi tradiţiile se împletesc cu toate facilităţile moderne născute din talentul acestor oameni de a-şi construi muncind o viaţă tihnită, toate pot fi admirate într-o minicroazieră de o zi, la preţ redus, cu vaporaşul, pe Rin.
După ce achităm cei 49 de euro de persoană, atât cât costă o cursă dus-întors între Bingen şi Koblenz, ne aliniem cuminţi precum nemţii la pontonul unde ne aşteaptă personalul vasului. Alături de noi, o mulţime de oameni de toate vârstele. Cei mai mulţi însă erau bătrânei, unii chiar sprijiniţi în câte două bastoane, care abia îşi ridică picioarele să păşească peste treptele de pe punte, obişnuiţi, în ciuda vârstei înaintate, să evadeze duminicile de acasă, fie şi pe rute pe care au mai fost, probabil, de nenumărate ori. Alături de nemţoaice dichisite, de li se citeşte bunăstarea chiar şi în îmbrăcămintea sport asortată cu grijă, oameni simpli, cu haine şi rucsacuri modeste, chiar decolorate de atâta purtat. Aşa cum am mai spus, minicroaziera e cam pentru toate buzunarele.
Mai mult decât atât, vasul opreşte, precum un tren personal, când pe un mal, când pe celălalt, în mai toate localităţile, pentru a prelua sau lăsa pasagerii. Timp să ai, ca să te poţi bucura, la pas, de bogăţia acestor locuri îmbibate de istorie, dar şi de lucruri mai pământene, precum popasuri la cramele vechi de sute de ani, unde, alături de vinul aromat, te poţi degusta din bucatele tradiţionale, pentru care nemţii sunt renumiţi în toată lumea.
Vremea frumoasă, cu soare şi briză răcoritoare, parcă ne deschide şi mai mult inima să gustăm pe îndelete farmecul romantic al zonei. Nu ne mai săturam să aruncăm priviri, ba în stânga, ba în dreapta, neştiind ce să admirăm mai degrabă, câte un castel iţindu-se semeţ pe câte o culme, sălbăticia şi frumuseţea peisajului, păstrată în ciuda tributului pe care şi nemţii l-au plătit civilizaţiei şi industrializării, plantaţiile nesfârşite de viţă de vie, casele frumoase, cu grădini ca după reviste.
Ne trezeşte din visare o manevră îndrăzneaţă a pilotului. Am crezut că se va urca cu pupa pe mal în timp ce pornise vertiginos să traverseze Rinul mergând la înapoi. În ultimul moment, ca prin magie, nava se redresează, lipindu-se cu unul din borduri de ponton. Mândră corabia, meşter cârmaciul! Recunoaşte chiar şi soţul meu, care a tot cunoscut navigatori la viaţa lui.
Cum Rinul e destul de îngust pe aici şi cum vaporul trage ba pe un mal, ba pe altul am avut parte şi de un adevărat show de navigaţie. Ca să demonstreze parcă faptul că e urmaş al corăbierilor care se aventurau pe aici în urmă cu ceva sute de ani, pilotul se joacă cu nava, făcând chiar şi piruete pe mijlocul gârlei.
Un fluviu cu malurile în patrimoniul umanităţii
Între Bingen şi Koblentz e distanţă de 65 de kilometri. Vorbim aici de Valea Rinului Mijlociu, unde râul curge printre chei adânci şi canioane, prin văi înguste sau largi, cu versanţi abrupţi sau mai domoli, împăduriţi sau acoperiţi de pajişti şi terase cu podgorii. Este cea mai pitorească parte a râului şi, împreună cu castelele, oraşele istorice şi podgoriile de aici, a fost inclusă de UNESCO pe lista Patrimoniul Umanităţii, în anul 2002. Aflăm de la ghidul care povesteşte prin staţie că 40 dintre vechile castele şi fortificaţii sunt încă în picioare, unele sunt doar ruine, dar altele au supravieţuit războaielor şi incendiilor, au fost reconstruite şi sunt încă locuite de proprietari sau au fost transformate în hoteluri şi pensiuni.
Fiecare castel are în spate o poveste. Burg Stahleck este în prezent unul dintre cele mai frumoase locuri de cazare a tineretului. Chiar în mijlocul apelor este Burg Pfalzgrafenstein, un castel care a servit, între 1340 şi 1866, ca punct vamal. Din cauza cursului periculos de pe partea stângă a râului, fiecare vas trebuia să treacă pe lângă malul drept al Rinului, prin dreptul fortăreţei, pentru a plăti taxa de vamă. Cei care nu se supuneau, erau aruncaţi în temniţă, până îşi plăteau datoriile. Mai aflăm că, spre deosebire de altele, castelul fortăreaţă Pfalz nu a fost niciodată cucerit sau distrus, rezistând nu doar războaielor, ci şi dezastrelor naturale. Acum, în vechiul castel este amenajat un muzeu.
Castelul Katz amplasat în imediata apropiere a St. Goarshausen, cunoscut şi sub numele de "Cat Castle", a fost construit să protejeze stâncile lui Lorelei şi a jucat un rol important în apărarea domeniilor situate pe Valea Rinului. În apropierea oraşului Sfântului Goar, stâncile se înalţă la peste 120 de metri, iar adâncimea nu trece de 25 de metri, malurile sunt foarte apropiate, locul fiind considerat unul foarte periculos, din cauza curenţilor de apă foarte puternici. Ca şi la Cazane la noi, apa pare să fiarbă aici. Acum nu e niciun pericol pentru nave să se strecoare, întrucât fluviul a fost dragat şi amenajat, dar în trecut o mulţime de nave şi marinari şi-au găsit sfârşitul aici.
Deci nu e de mirare că stâncile înalte şi abrupte au fost atribuite de germani lui Lorelei, o nimfă cu părul de aur, care ademenea marinarii, pentru a-i îneca în apele Rinului. Legenda l-a inspirat şi pe Heine, când a scris poemul în care Lorelei e o sirenă care îşi piaptănă părul auriu pe stâncă, cântând şi ademenindu-i pe marinari cu cântecele ei. Numele celebrului personaj apare şi într-o veche balada scrisă de poetul Clemens Brentano, în 1801, unde Lorelei era o fată frumoasă din Bacharach, care a vrut să se sinucidă din pricina infidelităţii iubitului ei. Episcopul, fascinat de frumuseţea şi smerenia tinerei, a vrut să o ia cu el la mănăstire. În drum, ea şi-a întors pentru o ultimă dată privirile spre castelul iubitului ei şi, văzându-l călare în depărtare, nebună de durere, s-a aruncat în apele Rinului. Un film frumos se derulează pe dinaintea ochilor noştri. Mă visez deja menestrel, bătând pe la porţile castelelor, cântând balade şi aflând altele, de la oamenii adunaţi să asculte. Un vis pe care sper să-l trăiesc aievea, vreodată, încălecând pe o bicicletă şi bucurându-mă pe îndelete de tot ceea ce am "pupat" cu ochii, doar din depărtare.
(Va urma)
