Nu veţi găsi cazare cu spa la Izvoarele Sucevei, nici telecabină, pârtie de schi sau telescaun, mai nimic din obişnuitele distracţii pe care le căutăm cei mai mulţi dintre noi când mergem la munte. Însă aici vă puteţi bucura de natură şi de pădure sălbatică, dar şi de oameni care îşi fac timp să vă vorbească pe îndelete despre frumuseţea locurilor, tradiţiilor şi a obiceiurilor din acest colţ uitat de ţară.
Stela şi Doina, cele două iepe din rasa huţul, se opintesc din greu urcând pe cărăruia plină de zăpadă care şerpuieşte pieptiş, printre brazii înalţi de abia le zăreşti vârfurile, din sanie. Spinările lor sunt ude de transpiraţie, dar îndemnurile repetate ale lui Iulian Simion parcă le dau aripi: "Ghiiiiiia, Stela! Ghiiiiia, Doina! Oiiiiita! Viiiiişta!" Sunt singurele lucruri care se aud în pădurea care pare încremenită sub troiene. Ghidul nostru ne asigură că, dacă am fi făcut mai puţin zgomot, şi caii n-ar fi avut salba de clopoţei de la gât, am fi reuşit să vedem căprioare. Chiar ne-a arătat şi urmele copitelor de cerb destul de proaspete, lăsate în zăpadă. Cum nu mai e mult până în vârf, profităm să le dăm o pauză căluţilor şi mergem o bucată de drum pe jos.
Cătunul, panouri solare şi vreme de război
De pe platou, Iulian ne arată unul dintre cătunele comunei, câteva case construite la înălţime, răsfirate sub noianul alb. Nu iese fum pe hornuri. Acum nu mai sunt locuite. Oamenii stau jos în sat, vin în munte numai vara, când au de făcut fân. Trecem pe lângă una dintre locuinţe şi rămânem miraţi că e dotată cu panouri solare, prin urmare proprietarii ar putea sta sus, în inima muntelui, chiar şi iarna. Însă, chiar şi locuitorii din Izvoarele Sucevei s-au obişnuit acum cu confortul.
"Pe-aici a trecut războiul. Bătrânii povestesc că sub cabane sunt beciuri în care se ascundeau din calea armatelor. Tot ei mai spun că ruşii intrau în bordeie, beau tot laptele şi spărgeau ulcioarele, de ciudă că nu-i găseau. Îi credeau ascunşi prin pădure. Nemţii, în schimb, nu numai că lăsau lucrurile la locul lor, dar mai lăsau şi lapte, măcar pentru copii", povesteşte Iulian, în timp ce ne trece muntele, pentru a ne duce în "fieful" său, locul unde pădurea şi păşunea sunt ale sale şi unde, după modelul bunicilor, şi-a construit şi el două cabane din lemn, dar şi o troiţă, lângă care are un stâlp pe care se mai vede o bucată dintr-un steag, probabil rupt de vreme şi de vânturile puternice. Stăm o bucată de timp, până tricolorul cel nou începe să tremure ca un zmeu gata să-şi ia zborul, apoi luăm drumul întoarcerii, legănaţi de visuri albe şi clinchet de zurgălăi.
"Să povestiţi şi altora!"
Încântat că ne-a plăcut plimbarea prin munţi, Iulian ne roagă, cu o vădită tristeţe în glas. "Să povestiţi şi altora! Poate vin aici la Izvoarele Sucevei să se bucure şi ei de ceea ce aţi văzut voi. E păcat că zona nu este popularizată aşa cum trebuie. A fost uncheşul, Ion Aflorei, fostul director al şcolii, care a încercat pe toate căile să facă ştiută şi altora viaţa de aici, a scris şi cărţi, a înfiinţat festival de datini şi obiceiuri, a încurajat copiii să înveţe cântece şi jocuri populare, dar parcă toate s-au sfârşit de când s-a prăpădit el", vin explicaţiile, cu o undă de regret.
Îl întreb dacă are disponibilitate să-i plimbe şi pe alţii cu sania, aşa cum ne-a dus pe noi: "Bineînţeles! Mă găsesc pe Facebook. Dar toată lumea din Izvoarele Sucevei îi poate îndruma la mine".
Pensiuni sunt doar două, chiar în comună. Preţurile sunt bune, ne asigură el, şi cu una dintre ele, cu Casa "Adela", colaborează când e vorba de făcut mese tradiţionale în calitate de chef.
La Casa Zinici, cealaltă pensiune, era cu ceva timp în urmă şi un atelier de încondeiat ouă. Ion Zinici e meşter popular la încondeiat ouă. A fost la festivaluri internaţionale. Clienţii lui aveau parte "pe viu" de demonstraţii cu asemenea artă, însă omul s-a lăsat după un timp, pentru că nu exista interes din partea turiştilor. "Cine vine pentru încondeiat ouă se opreşte mai la vale, la Câmpulung Moldovenesc. La noi ajung doar oamenii care vor escapade în natură", ne spune Ion Zinici.
O biserică de fapte bune
Jos, în sat, trecem prin dreptul şcolii, în curtea căreia colegii i-au ridicat profesorului de Geografie şi fostului director Ion Aflorei un monument. O biserică în miniatură. Pentru cel care a iubit aceste locuri cu sufletul şi cu fapta. O biserică a faptelor bune. "Dacă urci în Bucovina, înspre Izvoarele Sucevei, laşi în urmă frământările deşarte şi, din liniştea care te inundă, înveţi, fără cuvinte, adevăruri simple. Vei şti că viaţa trebuie aşezată într-o altă albie, cu totul alta decât aceea în care timpul îşi poartă valurile tulburi. E o albie în care apele curg înspre izvoare, înspre un timp ce nu mai e al lumii, ci al lui Dumnezeu", scria Ion Aflorei, mai bine ca nimeni altul, în monografia dedicată locurilor.
