* A murit regele, a renăscut speranţa. Decentă, frumoasă, demnă şi solemnă în tristeţea ei apăsătoare. Aşa a arătat, în imaginile transmise la televizor, România care l-a condus pe ultimul drum pe Regele Mihai I. Şi nu pentru că i-ar fi cerut careva să fie, ci pentru că aşa a simţit. N-a fost doliu naţional impus de lege, ci doliu în inimi.
Mi-am simţit sufletul greu ca afetul de tun pe care era urcat Regele Mihai, în vreme ce mulţimea îi scanda numele. N-am să cred că doar pura curiozitate de a vedea cortegiul regal a scos în stradă şi în gări mii şi mii de oameni - tineri, maturi, veterani, copii - care au luminat drumul Majestăţii Sale, i-au strigat numele şi i-au dat onorul, unii pentru prima, şi toţi pentru cea din urmă oară. Ploaia de flori şi de lacrimi a spălat cumva ruşinea imaginilor în care doar singurătatea stătea de veghe la catafalcul Regelui, în bisericuţa din Elveţia…
"A murit Regele, şi cu el şi speranţa noastră!", mărturiseau, la televiziuni, oameni simpli din mulţime. Ei bine, nu, îmi place să cred că speranţa tocmai s-a trezit. Tocmai a arătat că România poate fi şi altfel. Doar dacă ne ţine memoria…
