Ai să vii, frumoaso, la salcâmul strâmb,
după ora şapte, colo, după dâmb,
lângă drumul care duce înainte,
să-ţi aduc aminte, să-mi aduci aminte?
Să-ţi aduc aminte cum te mai aştept
într-o noaptea-adâncă, la salcâmul drept,
pe cărarea care duce-ntr-un departe,
colo, peste dealuri, după ora şapte?
Să-mi aduci aminte unde ne-am ascuns,
colo, după dâlmă, la salcâmul smuls,
cu ilene-n lacrimi, şi am stat la pândă,
să se-ntâmple ora... ora noastră sfântă?
Ai să vii, frumoaso, la salcâmul trist,
s-auzim Enescu, Beethoven şi Liszt,
să citim divine de Mihai şi Dante
pân-or să ne-asculte cei mutaţi în plante?
Şi să fii cuminte... şi să fiu şi eu...
după ora şapte... pentru Dumnezeu...
pe cărare strâmbă, pe cărare dreaptă?...
Câtă tulburare, câţi salcâmi ne-aşteaptă!
