Mă duc în piaţă să cumpăr seminţe pentru papagal. Nu mănâncă mult, dar nu-l pot trece cu vederea. Mai ales că, arareori, când stă şi meditează sub trandafirul japonez, îmi umple duhul şi văzduhul odăii cu triluri asiatice tămăduitoare din repertoriul său misterios. Sărmănelul tropical rătăcit prin temperat continentala şi mizerabila in/cultură europeană abia-şi mai duce zilele din cauza mârlanilor făcători de zgomot, toată ziua şi toată noaptea, fără oprire, ...

Eu ning, tu ningi, el ninge... (conjugăm plus-curat într-un verb)... masculin avem viscol în sânge, feminin substantivele fierb! Numai ea nu mai ştie să ningă... (a rămas pe-o golgotă de crengi)... troienim cu duminici şi frică pe tot mirtul pronumelor reci! Eu mor, tu mori, el moare... (uite-aşa conjugăm şi trăim)... până când oare cine ori care coase-n lacrimi arnici pe chilim! Numai ea nu mai ştie să moară... (stă aşa, foaie verde frumos)... fără timp, lăcrămăm ...

Moartea durează cât drumul până la Naştere. Stai pe genunchi în Altarul Poeziei... şi zici: Aici odihneşte Roaba lui Dumnezeu, Privighetoarea!... Iar dumneavoastră, Doamnă, să trageţi linie dreaptă din capătul celălalt, nu din celălalt capăt... cum se spune că v-ar fi spus Iubirea cealaltă, nu cealaltă Iubire cu sânge albastru şi cald! Să trageţi linie dreaptă... (O, cerc odihnindu-se!)... până în punctul Zero al dragostei noastre, unde cuvintele încolţesc, înmugur ...

Furnicile se suie pe degetele drepte, furnicile se suie pe degetele stângi... toate mi-aduc n-aminte cea mai curată vreme, când căutam cărarea, când căutam (pe brânci) o cale spre lumină, spre-acel Ceva deschis: un vârf, un sus, o rază, o frânghie, o scară... şi nu eram aproape... şi nu eram departe... mi se părea urcare-ntr-un fel de paraclis... părere că (în veacuri) nimic nu mai pogoară să ia moarte din viaţă, să ia viaţă din moarte! Furnicile se suie spre inimă, s ...

Sunt în staţia de autobuz, exact unde două străzi (Prelungirea Brăilei şi Oltului) „dau una-n alta, ca proastele”, cum adevărat şi original compară şi grongăneşte poetul Mircea Dinescu. Sunt... (aşa cred, încă)... şi aştept paralelipipedul pe roţi, numărul 9! Dinspre unde trebuie să apară, se vede nea Ion Mutelcă. Vine agale şi lămurit. Mă salută. Îi răspund. Cică se duce la Primărie să (nu) rezolve niscai probleme vechi de douăzeci de ani. Cică s-a săturat ...

Vine de-acolo!... stai în calea ei!... altfel, o pierzi!... e ultima-ncercare!... e ultima ta şansă, dar şi-a ei, de-a fi alături, până la uitare! Dacă o pierzi, vei regreta enorm, vei da indiferenţei tale samă: va să rămâi nevrednic, blestemat, momâie inutilă şi infamă!   Tu ştii că-n astă lume-i cel mai rău să nu te uite nimeni, niciodată? Nu-i bine să ratezi... ai mai ratataceastă întâlnire delicată... şi ai văzut... dar oare te-ai convins că e ostilă orice- ...

La douăsprezece fix, vine la poartă. La poartă, are o bancă. Are nouăzeci de ani. Se aşează cu grijă, să nu tulbure liniştea păsărilor din salcâm. Salcâmul cel de-o samă cu dumnealui. Salcâmul care străjuieşte casa-i c-o singură odaie, un singur pat, o singură icoană, o bibliotecă, o căldare cu apă, un lighean, o cană, un vis ş-un dumnezeu. Ş-o singură ogradă. Care-i şi grădină. Ş-o fântână. N-are ceas. Nu-i trebuie. Că n-are treabă cu timpul. N-are nici bar ...

Auzi cum trece sufletul prin vreme şi-alunecă spre geamurile tale?!... El e trimisul sfânt al rătăcirii şi-al veşnicei pândiri universale, al mersului cu gândul şi cu pasul prin gol, din hieroglifă-n hieroglifă, prin tot ne/cunoscutul fără milă şi împărţit al toţi, deopotrivă! E pasărea rotundă, în plutire, pulsând, măiastră, prin perfecţiune, prin jocul sapiens al întâmplării, prin pur şi simplul inimei-apune şi prin candoarea inimei-răsare, aşa, din pricin ...

„Pentru sănătatea dumneavoastră de fier forjat, consumaţi (ziua şi noaptea) trei virgulă paisprezece litri de lichid (apă?) şi mărşăluiţi (tot zilnic, pe lumină şi pe întuneric) tot atâţia kilometri (pătraţi?) prin oraş, prin păpuşoi, prin aer sau prin apă, pe unde aveţi ori nu aveţi treabă în Republica Voastră Nervoasă!”... Parcă aşa poruncesc ucenicii şi profesioniştii lui Asclepios, dacă vrem să nu ne ia Aia, Gaia, Cucuvaia... cum este alintată trimisa ...

Deseară... vin să-ţi spun că-i bună seara când sunt şi stau la tine... şi-ţi arăt cât de frumoasă-i zodia fecioarei departe şi ferită de prăpăd fiindcă-mi trece pacea şi iubirea prin fel... deseară mă înalţ şi vin (lunatec) să-ţi scot ochii la plimbare, încet şi-n veacul veacului... Amin! Ştii bine... [eu ţi-am zis (în tot de-a una) despre tristeţea ochilor închişi]... nu poţi să stai aşa, cu întuneric, pe/sub lumina floarei din caişi, fiindcă tu eşti c ...