Este foarte limpede: totul e tulbure
şi toate sunt cuprinse de ceaţă...
Desigur, e o minciună paradoxală
când mă trezesc viu, dimineaţă!
Desigur, când ajung viu, seara,
încep a scrâşni un paradox mincinos:
e clar, nu am să pot afla niciodată
de ce umblă negura numai pe jos!
Pe sus, totul pare ca lacrima
dăruită de mama, în vremuri grele...
Prin lacrima ei am văzut unde-s
paradoxurile tale, paradoxurile mele!
Paradoxal, pot a-ţi spune:
nimic nu-i mai clar ca o dimineaţă,
când lacrimile mamei se ridică la cer...
şi iar vine seară, şi iar vine ceaţă!
