Bună fie-ţi dimineaţa,/ doamna mea de la copacul
singur în bătaia lunii/ şi-ncărcat cu şapte lire,
singur şi egal cu mine/ pe cărarea (din)spre gară,
dinspre despărţire-n lacrimi.../ dinspre fosta monastire,
unde, îmi aduc aminte,/ mă ducea de mână, mama,
să-mi arate, să mă-nveţe/ frumuseţea şi respectul,
să-mi sădească (n-adâncime/ şi-nălţime) Cele Zece...
toată viaţa, toată moartea/ să încep numai cu dreptul!
Bună fie-ţi dimineaţa.../ hai şi-mi dă din şapte lire:
astea-s fructe date viersuri,/ astea-s arii printre frunze,
astea sunt mirări cu pene,/ sunt cuvinte colorate...
parcă-s vorbe de la mama,/ pure, simple şi ascunse
în copacul dinspre trenuri,/ toate trenurile noastre,
aşteptate, blestemate,/ de atunci, de-odinioară,/
când umblam pe cărăruie,/ singuri, în bătaia lunii...!...
Hai la gară, după lacrimi.../ plânsu-i de atunci în gară!
