Domnule cal, aş vrea să mă primeşti
în ochiul tău înlăcrimat şi mare
cât ţara, cât istoria de când
părinţii (toţi) i-au zis descălecare!
Te rog să mă primeşti numaidecât...
(sunt un sătul de lene şi minciună)...
din firea ta să văd (prin plânsu-ţi pur)
dacă mai poate cineva să spună
ceva frumos despre acest ţinut
sfinţit de-un dac şi legănat de-o dacă,
ţinut în frâu de lifte şi barbari
cu suflet mort, cu inimă săracă!
Domnule cal, să ştii c-am să te duc
pe unde nu-s blesteme şi ciomege...
pe poftăreţi la ţară şi ovăz
o să-i des/prind ş-o să le zic să plece!
Pe cei cumpliţi...(care te ţin flămând,
bolnav, legat, bătut până la sânge,
şi care dau nimic pe viaţa ta,
şi sunt în stare chiar să te mănânce)...
am să-i atârn...(fără păreri de rău!)...
definitiv, corect, pe fiecare!...
Domnule cal, te rog frumos, hai, hai...
să rostuim (din nou) descălecare!
