!la prima întâlnire în oglindă,
eu m-am uitat la el, încrezător...
sigur că da - i-am zis - nu mi se pare,
până la capăt îţi rămân dator!
!apoi, pedant şi mulţumit de mine,
continui cu trecutul, temător...
îl văd cum (se) durează şi rămâne,
în loc să fiu atent la viitor!
!adeseori, cuvinte de ocară
din spatele oglinzii năvălesc:
batjocoreşti prezentul, ţi-i prea mare,
prea larg la umeri eu-l pământesc,
prea te înalţi prin străluciri deşarte,
prin sterpe lustruiri de timp mărunt...
fugi din cheremul sinelui, fii însuţi,
fii cel de-atuncea... altfel, mă ascund,
îţi sparg oglinda, uite-aşa, vezi bine -
dacă eşti rece, chiar acum o sparg -
te rog frumos, pentru ultima dată,
nu te grăbi, ţine săgeata-n arc,
fiindcă ştii ce face şi ce este,
cum este şi ce-nseamnă... înţelegi
că nu se mai întoarce niciodată
viaţa din moarte, liniştea din veci?!
(!tăcere... o tăcere cât cuprinde
„sigur că da”... o, nu!... ”sigur că nu”...
nimic de zis? uitare? revedere?
cătare mai târziu? sau chiar acu?)...
!la ultima-ntâlnire în oglindă,
el s-a uitat la mine... şi-a tăcut...
apoi, cât necuprinsul, numai ţăndări
din mâine şi din azi şi din trecut!
