Toată viaţa, se pregăteşte de plecare... (crezi că nu se mai întoarce niciodată)... şi nimeni nu-i dă nici o atenţie, dar fiecare zice: ducă-se naibii, e o traviată!   Toată viaţa, cultivă şi îngrijeşte camelii... (crezi că-i florăreasă oarecare, in/discretă)... nimeni nu-i dă un strop de apă, dar şuşoteşte: ducă-se naibii, e o violet(t)ă!   Toată viaţa, îşi drege glasul şi cântă până dincolo de cer, până dincolo de uimire... duşmanii şi duşmancele cl ...

Am cincisprezece ani în carne şi-n oase. În suflet nu ştiu câţi port. Cică sufletul n-are vârstă, nu se măsoară în unităţi cunoscute bipedului cu şi fără cap. Ea are douăzeci şi cinci. Şi-i foarte frumoasă. Şi profesoară de limba şi literatura română. Nu-i frumoasă ca o stea de cinema, să zicem. Are distincţie. Are eleganţă. E înaltă. E trestie, sigur. Ori, poate, a fost trestie în altă existenţă. Şi i-a plăcut aşa de mult, încât a rămas trestie. Sau zi ...

Moto: "m-am lovit de puncte strâmbe (geamanduri plutind aiurea)             şi mi-au des/cântat sirene între Scylla şi Caribda             şi pe ultima galeră (am rămas) să-mi fie cripta...             când am vrut să tai catargul, mi s-a înfrunzit securea"                                                                    (Iolanda Cremene)   Corabie cu pânze de păianjen/ am fost î ...

Stau culcat cu ochii la cer, în hectarul de răsărită. Beţele în capătul cărora-s roţile cu seminţe mi se par foarte înalte, parcă-şi sprijină galbenul direct de bolta care desparte totul de nimic, totul de tot, nimicul de nimic. Blestemul pământului sau blestemul iubirii (sigur, trebuie să-i mulţumesc lui Ion al lui Liviu Rebreanu) nu (mai) lasă nici un nor să se apropie de tarla. Se aude cum totul se usucă. Se aude cum trosneşte şi cum scârţâie şi cum pârâie şi cum ...

Moto: "fumez şi beau pe datorie...             (să mă ia naiba de tâmpit)...             vom fi (în viaţa următoare)             eu - gaz metan... şi tu - chibrit!"                                        (Iolanda Cremene)   Mamă, mai bine mă făceai fântână, să aibă unde veni îndrăgostiţii şi însetaţii şi ulcioarele mână de mână, unde să-şi facă vrăbiile cuiburi şi să cânte când vine o fată ...

Aşa trebuia să-i fi spus, dar mereu am uitat. Aşa trebuia să-i fi spus, dar nu ştiu de ce uitam totdeauna, când venea. Când venea, îmi lua minţile. Şi venea în fiecare secundă. Acum, nu mai vine. Nu mai vine, însă îmi aduc aminte ce trebuia să-i fi spus. Aşa trebuia să-i fi spus: "Dimineaţa, după ce (mi se) deschid ochii, cu faţa spre răsărit (spre răsăritul meu) îmi fac semnul crucii (crucea mea) şi îi mulţumesc celui de Sus (ori de Jos, că-i tot Una) pentru că m- ...

E frig...şi alergi pe catete,/ spre Marile noastre Duminici... vii parcă a ultima oară/ şi parcă ai ochii hercinici!... Găseşte o ipotenuză... (aşa ţi-am şoptit la-nceputuri)... şi tu ai crezut că triunghiul/ dreptunghic e sumă de fluturi, de fluturi salvaţi cu iubire/ în micile lor policlinici, cu toată mirarea şi mila/ din ochii tăi mari şi hercinici! Ai grijă, că nu totdeauna/ triunghiul drept are dreptate... alege o ipotenuză/ şi află mai multe pătrate!... E bine... ...

Mi-i de foarte scurtă durată bucuria de a crede că mă pot sui cu liftul la etajul şapte. Doamna driver al cutiei ostile de cărat ne/norociţi sare mai abitir decât o panteră, întinde mâinile (ca nişte ciomege) spre alcătuirea mea hâţânată din încheieturi şi se răsteşte de parcă aş fi tâlhar surprins la cutia cu bijuterii din dormitorul domniei sale: "Ho, stai aşa, nu te sui în cabina asta, nu se suie nimeni! uită-te mai atent la tine! nu vezi că eşti sănătos tun? ce ...

Chiar mi-i dor de Don Quijote/... (drept naiv şi sfânt!)... fără el, încep să moară/ morile de vânt, intră plânsu-n Rosinante,/ doliu-n cavaleri, casa-n lut şi lutu-n oale.../ n-ai cui să(-i) mai ceri preţ de-o vorbă, preţ de-o lance,/ preţ de-un simplu scut, să(-ţi) salvezi o Dulcinee/ din ne/cunoscut, să(-ţi) plăteşti o aventură/ şi să re/cunoşti pentru zei şi sclavi şi lacomi/ şi deştepţi şi proşti: am zvârlit războiu-n pace,/ pacea în război, i-am dat foc ...

Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: nu-mi pare rău că mi se pare prea lungă lipsa îndurării, mai ales că eu sunt vinovat, mai ales că, în asemenea condiţii, regretul este un mare păcat, cum zicea mama! şi, desigur, Dumnezeu mi-a dat de toate, să nu ajung la absenţa îndurării sale, să nu ajung să mă văicăresc în pustiu! mi-a dat, însă eu am aşteptat să-mi şi pună în traistă! că nu mai încăpeam în mine de atâta infatuare printre pă ...