Mircea Ţuglea, Grazia, Iaşi, Polirom, 2017
Titlul cronicii de carte de mai jos nu are aproape nicio legătură cu „Graţia” lui Mircea Ţuglea, scriitor covurluiano-tecucean prin naştere. Sau are cu Adevărul, atât cât rezultă din fragmentul de la pagina 83: „Prin pieţe, vânzătorii de ziare urlau: Doian Cornea şi Coposu – dansând Lambada! Dacă luai ziarul, nu găseai nicio Lambada. Ci doar aerul lânced al unei realităţi inventate.” Este drept însă că există o mătuşă din Galaţi, care, aflând că scriitorul a luat un premiu literar, îl sună ca să-i spună că este mândră de el. Acum, nu rezultă dacă este din oraşul Galaţi sau din judeţul Galaţi, din Tecuciul natal sau din Găneşti-Cavadineşti, unde scriitorul avea o bunică sau bunicii din partea nu mai ştiu cărui părinte. Sau poate avea mai multe mătuşi, dintre care una lucra la sanatoriul din Găneşti…
Cert este că Aerul cărţii nu este deloc lânced, ci este vorba chiar de o tornadă literară… Care „trece” nu numai prin România noastră cea de toate zilele, ci şi prin localităţi şi regiuni din restul Europei, cu accent pe Toscana, Viena… O carte care poate va umple măcar o parte din falia deschisă între spaţii pline şi timpuri, între golul cu mâna al lui Maradona „şi reluarea fazei, între cele patru penaltiuri apărate de Duckadam şi al cincilea, între cele patru ţopăieli ale frumuşicăi (n.a.g.s.: din „Pretty Woman”) şi-ai săi 3.000 de dolari, între turcii care invadaseră Europa şi Statuia Libertăţii, între soare şi stele”… Despre soare, sori şi stele, via Dante, vor fi pagini fascinante, hipnotizatoare, de găsit!
„În sanatoriul acela din Găneşti, mai bine zis, privindu-l din vişin, am simţit deodată c-o să-mi trebuiască o femeie, că numai ea va închide falia – că-i mâna lui Dumnezeu.” (P.178)
Cel care narează poate fi doar personajul, dar poate fi ghicit şi scriitorul, cel care a avut un nefericit accident în vara anului 2017, în marea care i-a fost atât de dragă, marea în care personajul şi înoată, depăşit pentru prima oară chiar de către femeia ideală, cea care îi fusese, poate, prorocită în vişinul „primordial” de la Găneşti…
În carte, împărţită în patru părţi, toate cu nume de femei-graţii-muze, nu sunt numai patru, dar este drept că în economia ei, ele patru sunt cele mai importante… Cherchez la femme este şi nu este motorul cărţii! Ba poate că este, împreună cu alt cânt de muză: cel al lipsei de speranţă, poate premonitorie!
Sfârşitul romanului „Grazia”, ca şi… sfârşitul scriitorului, care „ne-a părăsit” prematur, ne lasă cu gustul amar al lipsei lucide de speranţă… Atât ca indivizi, cât şi ca naţiune. Dar pe raftul cu iluzii se alintă şi se răsfaţă, ca să nu spunem că se dezmiardă (la p.104 ni se aduce aminte etimologia verbului), în continuare, Frumuseţea şi Adevărul, Adevărul-Graţie… Fără de care (şi fără muzele-graţii), Cartea nu s-ar fi născut, pumn arătat Destinului!
Poate, într-adevăr, suntem vinovaţi că am omorât oameni în ziua Crăciunului („Hai, s-o facem şi p-asta, porcilor, de Crăciun!”, p.188), că nu prea facem nimic ca să fim iertaţi pentru o astfel de crimă, poate suntem purtătorii spiritelor necurate, demonii din porcii deloc numai dostoievskieni… Poate – eu, de obicei, nu sunt aşa prăpăstios! – chiar unii dintre noi, câteva milioane bune, suntem robii unui blestem care te/ne va agăţa până la urmă (chiar şi în Marea Neagră) deşi, tot poate, scăpare poate ar exista, în vreunul sau poate în mai multe dintre universurile paralele la care se face apropo de câteva ori (prezenţa lui Mişu Eminovici, destul de consistentă în prima parte, m-a dus cu gândul şi la „Vieţile paralele” ale Florinei Ilis!): „…este probabil, în orice caz logic, să stăm la terasă, ba chiar în acelaşi univers, dacă nu într-unele paralele, sorbind din aceleaşi beri. Putem fi acolo, dar şi altundeva. Că, cuantic ( da, ştiu că-i o cacofonie), suntem, de fapt, într-un cu totul alt loc. Aici.” (p.97)
Aici, poate suntem chiar urmăriţi de vreun blestem uriaş (cam aşa cum a fost şi nu a fost cel al lui Tutankhamon!), care poate fi chiar al lui Eminescu (spiritul lui uriaş poate chiar vrea linişte), deşi într-o lume (chiar şi multivers) a lui Dumnezeu, ar fi greu de înţeles blestemele, iar la pagina 147 se operează cu un concept de „nevinovăţie eternă”! Explicaţia de mai sus, p.97, este dată de un profesor de fizică, obsedat de antimaterie, Nelu („Ne-Nelu”), coleg de cancelarie, care, tot la o bere, mai explică: „:.. toate stările fundamentale se activează, ca pe o aţă, în funcţie de o anumită particulă, abia descoperită – cea a lui Dumnezeu. (…) Particula asta le atinge pe celelalte şi le face să vibreze – cam ca şi cum ai cânta la chitară. Fiecare cântec este o altă lume, are alte vibraţii, tresăriri, corzile sună altfel… În funcţie de ce corzi atingi, poţi să aprinzi sau să stingi universul – sau multiversul. Problema-i cine atinge corzile astea, altfel spus: cine cântă? Ei bine, aveam senzaţia că eu cântam. Nu la modul direct, în sensul că aş fi manevrat, aşa, fără motiv, toate lucrurile. Simţeam, însă, că le pot schimba efectiv, până la capăt.” (p.103)
Acum, aici sau aici-acolo, Mircea Ţuglea este un chitarist al lui Dumnezeu. Ne-a lăsat cântecul Graţiei… aici! Nu o proză: „eu nu ştiu ce-i aia o proză.” (p.105) O operă demnă de „Jesus Christ Superstar”, în care zeul este mai mult ascuns şi senzaţia predominantă este „că nu suntem de aici, că nu-i vremea noastră” (p.95): nu se strigă după super-eroi sau măcar după eroi, dar societatea pare să se sufoce cu căuşul Adevărului în gură (sau cu cel al minciunii acceptate), pe cer nu apare semnul lui Batman, poate doar Adevărul Iubirii să mai poată salva ceva, dar Iubirea pare să fie precum alcoolul, iubirea pentru femei, este pe nisipuri mişcătoare, se năruie, se disipează, se consumă („am ştiut că nimic nu mă aşteaptă”, în cazul iubirii cu Alina, lipoveanca din partea a treia. De altfel, toate poveştile de iubire, hopa, ce descoperire, până la urmă se termină… în acest plan fizic!), iar când speranţa pare să capete conturul unei sarcini, a unor urmaşi, coşmarul îşi reintră în drepturi, „Demonul” lui Damien Hirst apare, poate nu chiar întâmplător, ca să facem şi noi literatură aici, chiar în anul 2017, la Venezia (în expoziţia „Treasures from the Wreck of the Unbelievable”), unul dintre oraşele/localităţile cheie ale cărţii…
