F. M. Ciocea, Mic tratat filosofic despre îngeri, tractorişti şi femei nebune, Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2016
Florin Ciocea pare, pentru cine nu-l ştie decât aşa, ocazional, un personaj de basm (cult, post-modernist, ultra-futurist)… Cu o luptă a lui cu un „ceva” care-l îngroapă, în universul acestei cărţi scrise între luna decembrie 2012 şi luna septembrie 2016 (cu trei inserţii, două din 1975 şi una din 1986), „în pământ până la genunchi”, după cum aflăm de la primul poem, datat 22 mai 2013…
O luptă, „agonie”, ca să sune mai dramatic, în care aliat este „nesomnul”: „Pe câmpiile nopţii nesomnul/ Construieşte turnuri bizare;/ (…)/ Să fie nostalgia toamna duse?/ Sau gravitaţia mă leagă irevocabil/ De tăvălugul iubirilor viitoare?”
„Singur în Bărăgan” ( o alt fel de singurătate, nu socială, omul nostru având un cult special al prieteniei), poate medita (ne)liniştit, creând planuri de rezistenţă ori de cucerire: „Uneori sfârşitul poate fi o sărbătoare,/ Sfârşitul lumii,/ naşterea păsărilor Phoenix în conştiinţa noastră./ ne regăsim instantaneu în ochii/ prădătorilor din toate erele/ Şi sângele oamenilor arde/ În sângele fiarelor./ Sărbătorind sfârşitul/ ne facem planuri pentru ziua de mâine.” (p.6)
În călătoriile sale lirice, alt aliat (alţi aliaţi) este Îngerul: „Am împrumutat aripile unui înger/ Şi am zburat la cer,/ Dar nu am aflat acolo munţii mei dragi,/ Iar acum sorb ţărâna/ Din fântânile adânci ale Bărăganului/ Şi mă gândesc că zborul la cer/ Este o experienţă traumatizantă/ pentru sclavii eterni ai gravitaţiei./ Totuşi, îngerii mă vizitează deseori/ Şi-mi împrumută aripile lor,/ Să mă bucur măcar de perspectiva luminii,/ Care inundă în fiecare dimineaţă/ Sufletele prietenilor mei.” (p.7)
Iar Lumina aceasta îi poate revela: „…moartea nu este decât/ Un sonet îndelung recitat?” Sau: „Cineva aprinde totuşi un opaiţ/ Într-un colţ troienit din sufletul meu.// Prieteni,/ Zăpezile chiar dacă vin pe pământ,/ Nu vor arde gheaţa,/ Nici nu vor încălzi lumina/ Rece din sufletul meu.” (p.10)
Balansul pământeano-fluturesc (relevă şi el): „Intactă rămâne euforia balansului/ Pe aripile de fluture”, între „coapsele fierbinţi/ şi mintea crispată ale iubitei mele”!
Florin poate fi perceput şi ca pe un Ion Creangă de Bărăgan, care a auzit nu numai de o beţie cu Marx (din ce aud, la… conacul său, Florin surprinde cam cum… surprinde şi Mircea Dinescu), şi care îndrăzneşte să scrie şi despre femeile iubirilor sale, altfel decât din perspectivă nichifor coţcariană: „Scriu această poezie de dragoste/ pentru femeile care şi-au epuizat dragostea/ Într-o dragoste furibundă cândva,/ Iar acum ucid dragostea,/ Intensă şi pură din privirile altora./ Scriu acest poem în izmene,/ Cu sufletul pervertit,/ Săvârşind în sărutul alb al lunii/ Orgii care nu au nicio legătură cu dragostea…”
Într-un fel, cu sau fără izmene, Florin Ciocea este un kunderiano-marqueziano-bulgakovian (sunt curios cum sunt romanele sale! – „Când mă strigaţi, prieteni,/ Aud singurătatea veacului acesta/ Umplând pocalele singurătăţii mele…”, p.26)), un maestru tot săpând în cerul Bărăganului după o Margaretă perfectă, văzând din când în când şi aşa ceva: „… o femei călărind un diavol/ Şi… l-am compătimit!/ Cum ar fi privit Marx/ Exploatarea diavolului de către om?/ Suferinţa lui teribilă/ Între pulpele fierbinţi ale femeii?// Extazul doamnei desena/ Arabescuri ciudate pe cer,/ Iar luna,/ Fiindcă era o noapte profundă şi limpede,/ Luna incendia cu razele ei/ Ochii de gheaţă ai proletarului sarsailă…/ Atunci am avut revelaţia,/ Atunci am ştiut,/ Că fiecare femeie călăreşte în secret un diavol,/ care vine atunci/ Când simte dorinţa nestăvilită de a trăi/ O goană nebună/ nebună,/ nebună!” (p.13)
În fapt, jurnalul său liric (de subliniat notarea datelor la care au fost scrise poemele în toate cazurile) este (şi) un dialog cu Iubita Aceea, în care se mai şi întreabă: „…ne privim viitorul/ În ochii de beznă ai pământului;/ Te întreb atunci, iubita mea,/ De vrei să împrumuţi/ Lumina blândă a ochilor tăi/ Acestei profunde nopţi albastre?” (p.14) Să fie Lola, să nu fie Lola ( de la pagina 59), mai contează oare, când există conceptul eternului feminin?
Luciditatea Dorinţei îi poate dicta: „…învăţăm din plecările definitive ale prietenilor/ Că undeva,/ Cândva,/ Existenţa ni se scurge în altă dimensiune.” Poate fi, el, poetul şi salvador dalian dervişian (tot de Bărăgan, această a cincea dimensiune a spiritualităţii româneşti, ca să fiu un pic paraguayan): „Satul rupt de lume/ Şi-n el corăbii/ Călărind pe vânturi pustii…/ Ascult murmurul hipnotic al salcâmilor/ Şi trăiesc în agonia lor solitară (n.a.g.s.: despre singurătatea asta este vorba!)/ Exilul irevocabil din copilărie./ Inimile se mântuiesc prin ele însele:/ Inimă prin inimă,/ Într-o rotire continuă,/ Densă şi dureroasă./ Mi-am pus mantaua de ploaie/ Pierzându-mă în culorile anotimpurilor/ Şi de atunci/ Mă nasc şi mor în acelaşi timp.” (p.17) Expunerea oarecum din înaltul salcâmului primordial a sufletului ( „Îmi puteţi privi sufletul,/ Expansiv şi exuberant,/ Dar… nu-l veţi înţelege!”, p.18), şi prin versuri precum cele de mai sus, ne face să înţelegem (sic!) că frânturi din suflete precum cele ale lui Einstein, Nietzsche, Platon, Băncilă, Cioran, Jung, Freud, Descartes ş.a.m.d. s-au întâlnit prin Ialomiţa eternă într-un mod fiinţial memorabil:
„Iubesc fântâna adâncă/ Din ochii femeilor nepervertite,/ Şi aurorele boreale,/ Care măsoară dimensiunea ancestrală a viselor,/ Cu ajutorul cărora încercăm/ Să-l iubim necondiţionat pe Dumnezeu.” (p.62)
Între solipsism şi cartezianism, între nebunia demiurgilor însinguraţi (falşi sau nu) şi frumuseţea lumii în care dragostea „îşi construieşte palate de iarbă”, când heideggerian îl locuieşte tristeţea, iar materia bachelardiană îl amăgeşte cu iluzii demne de marea stepă rusească („Când este primăvară în cer,/ La noi iarna fluieră pe câmpiile dezgolite şi pustii.”, p.56), Florin Ciocea, când nu analizează Femeia este un semi-zeu ciudat ( sui generis, un lebădoi bizar, neurmând lebedele care creează un drum înşelător, p.23) care levitează deasupra acelui salcâm primordial (poate „arborele-soare” de la 25) din care un om îndrăzneţ ar putea face muzeu dintr-un singur copac, precum cel de la paginile 52-53, ori precum cel din „2084”, romanul distopic al lui Sansal; el poate murmura o mantră precum: „Imaginea mea efemeră va călători etern/ În ochii grăbiţi ai bătrânei lumini.” (p.51)
Alintându-se, poetul ar dori să fie declarat nebun sau măcar diogenic: „Mi-am construit un oraş în nori/ ca să privesc de sus/ Oraşul în care trăiesc;/ Dar sufletul meu locuieşte altundeva.// Călătoresc în Africa,/ sau în insulele paradisului/ Şi, totuşi, sufletul meu nu mă însoţeşte.” (p.35 - poem din 2015)
Dar sanctificarea întru nebunie nu este chiar atât de uşoară.
