Piesa pusă în scenă duminică seara la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” şi-a propus să ducă publicul gălăţean într-o călătorie prin perioada tranziţională a ultimilor 21 de ani. O călătorie de-a râsu-plânsu, în care oportunismul, iluzia libertăţii şi arivismul au fost doar câteva dintre popasuri.
Cu toate că acţiunea „Fiarelor” nu pare una prea bine închegată, un ochi mai perspicace şi mai antrenat va rămâne uimit de bogăţia şi de complexitatea motivelor dramatice pe care Virgil Tănase a reuşit să le înglobeze ingenios în intrigă.
Când asupritorii devin asupriţi
Începutul surprinde chiar momentul în care vechiul regim este înlocuit de unul aşa-zis democratic. Schimbarea politică este însoţită şi de o schimbare a ierarhiilor sociale. Rolurile se inversează şi asupritorii devin asupriţi. Un prim element de inovaţie al lui Virgil Tănase apare aici: nu avem de-a face cu victime şi cu călăi, ci doar cu fiare. Ceea ce contează este doar momentul oportun, în care îşi pot arăta colţii.
Deşi discuţia porneşte de la cazurile particulare ale unor indivizi, credem că miza autorului a fost o alegorie la adresa întregii societăţi. Ca şi comunismul, cu a sa doctrină a materialismelor duale şi conflictuale, şi capitalismul propune tot o teorie strict materialistă, în care valorile spirituale sau cele etice sunt dezirabile doar atât timp cât sunt subordonate legilor pieţei.
Libertate?
Natura iluzorie a libertăţii este tema de bază a „Fiarelor”. Pe fundalul acesteia se succed o multitudine de motive şi de teme mai mici, totul fiind transpus într-un registru ironic.
Tratarea ironică a temei libertăţii individului este un al doilea element de inovaţie al lui Virgil Tănase.
Punerea la zid a noilor mituri sociale
„Fiarele” are calitatea de a fi înţeleasă la cel puţin două niveluri. Avem de-a face, într-o primă fază, cu un umor simplu şi sănătos, care reiese din expunerea unor situaţii familiare publicului larg: gelozie, infidelitate, ceartă, bârfă etc.
Un al doilea nivel de înţelegere este cel în care autorul parodiază miturile societăţii contemporane, tocmai pentru a sublinia iluzia libertăţii. Ecologia, corectitudinea politică, reclamele TV sau mitul străinătăţii sunt aduse într-un plan satiric, din această întrepătrundere rezultând un umor de o foarte bună bună calitate.
Apelul la clasici
Numele personajelor ne trimit cu gândul la comediile lui Caragiale sau ale lui Alecsandri. Hipopotamii, în categoria cărora intră politicianul oportunist, laş şi fără scrupule ne reamintesc de rinocerii ionescieni.
În privinţa jocului actorilor, aceştia şi-au intrat bine în propriile roluri, probabil şi ca o urmare firească a faptului că piesa a fost special scrisă pentru Dramaticul gălăţean.
Deşi de scurtă durată, rolul lui Vlad Vasiliu a fost unul definitoriu pentru acţiunea piesei. Coleg de generaţie cu autorul, Vlad Vasiliu a fost cel care i-a propus lui Virgil Tănase să scrie o piesă special făcută pentru teatrul şi pentru publicul gălăţean. Şi se pare că ideea a prins, din moment ce spectatorii au părut deosebit de încântaţi la finalul spectacolului.
