CRONICĂ DE CARTE | Exerciţii de virtuozitate literară. Despre o trilogie, a bastioanelor amărăciunilor, ajunsă la al treilea volum...

CRONICĂ DE CARTE | Exerciţii de virtuozitate literară. Despre o trilogie, a bastioanelor amărăciunilor, ajunsă la al treilea volum...
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Adrian Buzdugan, "Freddie", proze riscante, Ed. Cartea Românească, 2017


În proza de final a volumului de debut din anul 2010 (manuscris câştigător al Concursului de debut literar UniCredit, ediţia a treia, 2010), volum intitulat "Capela excomunicaţilor, povestiri ultimative" (primit excelent, printre alţii, de Marius Chivu, în "Dilema veche", şi de Nicolae Prelipceanu, în "Viaţa Românească"), un personaj, un fel de… Dumnezeu al Scriitorilor, nepot al unui director de editură, angajat acolo referent principal şi coordonator de colecţii, declara: "Mă enervau la culme volumele de proză scurtă! Toate erau inegale! Povestiri bune şi proaste laolaltă! Cele proaste nu meritau să apară, cele foarte bune mi-ar fi atacat statutul de vârf de lance al literaturii contemporane, iar din cele bune erau cu tonele deja pe piaţă. Le respingeam pe toate la grămadă. (…) Preferam romanele! Un roman se scrie în câteva luni şi se citeşte în câteva ore. Când aveam timp şi chef, adică foarte rar, citeam cu o atenţie diabolică două-trei pagini de la începutul scrierii; chiar dacă scrise foarte bine, TOATE plictisitoare! Cu toţii optau pentru o introducere fastidioasă, neştiind că pentru ochii mei acolo trebuia să se afle punctul culminant care să acţioneze ruginitele pârghii redacţionale!" (pp. 196-197)

Proza scurtă a lui Adrian Buzdugan este dincolo de nervi, ideea pune accentul…

Trilogia "Bastioanelor amărăciunii" (acesta era unul dintre titlurile manuscrisului care s-a născut, în cele din urmă, ca "Freddie") ar cuprinde cărţile "Capela excomunicaţilor", "Citadela de fier" (considerat roman, oarecum justificat) şi "Freddie". Oarecum, este vorba numai de proză scurtă, "romanul" este doar un pretext experiment, un meta-roman… Proze scurte, exerciţii de virtuozitate literară, nevrând să se mai creadă în acest tip de virtuozitate, refuzându-se meşteşugul, exerciţii de morală metafizică, omul Adrian Buzdugan nevrând să fie nici moralizator. Dar, făcându-se şi critica criticii literare, ba chiar şi auto-critica, Adrian Buzdugan este cel mai acid observator al fenomenului literar românesc, pardon, pandatkhan (ba chiar şi universal, atât cât se poate), al maniei, suficienţei, imposturii scriitoriceşti şi editoriale…

Tot amuzându-se să scrie despre… nimicnicia vieţii literare în ansamblu (a vieţii în general), scriitorul este şi el înghiţit de satiră, râsul transformându-se în plâns, Adrian Buzdugan putând fi considerat un Eclesiast hipermodernist (al literaturii), un alt fel de Cioran, ca să nu-i spun şi lui Noul (posibil) Cioran ("Freddie" începe cu un mic citat din Emil Cioran: "Nimic nu dovedeşte că suntem mai mult decât nimic"), un Aristide Sterian (să nu-mi spuneţi că nu ştiţi cine este, îl găsiţi sigur în "Freddie", p.25, în textul "Ghostwriter"), alias Mathias Pepenna, dar şi un alt fel de Titel Şocute, imaginar Sven Sjöström, teribil Mossow, că doar copiii lui sunt, ai Comisarului literaturii române contemporane, nu chiar de curând coborât din corcoduşul ontologiei româneşti…

Înarmat cu subtilităţile ştiinţelor sociale, satirizând nedreptăţile sistemului (de pildă, într-o proză, aldanian, între a fi gunoier, profesor şi scriitor se preferă prima şi, greu, a treia variantă, undeva ni se aduce aminte că o femeie de serviciu de la o bancă are salariu mai mare decât un profesor; există sugestia că politica ar fi putut fi o… artă, dar este jucată de impostori groaznici, fără pic de talent), filosof al literaturii, filmolog neoficial, cu har literar cât îi dă voie raţiunea, lehamitea şi visul, istoric al zădărniciei, nepot bun al lui Urmuz şi fiu nerecunoscut al lui Ionesco (din flori de mîş-mâşe!), posibil Anakin al literaturii S.F. de pe la noi (cunoscătorii ştiu ce a ajuns!), Adrian Buzdugan este, în esenţă, un sceptic… minoic, un pre-socratic al propriului socratism: gândirea lui, scăldată mitologic în gândirea lumii, precum altădată Ahille în apele Styxului, este monstrul pe care îl închide în cărţile-labirint! La urma urmelor, unde te poţi retrage? În ce capelă, ce citadelă, care bastion? Cui să ceri ajutorul?

Acolo cititorul se poate pierde sau nu! În finalul ultimului text din "Freddie", "Atingerea lui Midas", unde goana după profit şi consumerismul ating proporţii… cosmice, la propriu, se aruncă întrebarea: "Cine are nevoie de îngeri?" (p.148)

Cu siguranţă şi cititorii, dar şi scriitorii (inclusiv filosofii, dacă îi considerăm şi pe ei scriitori), aceştia din urmă oarecum personajele principale ale prozelor sale scurte sau nu, oricum hipnotizatoare, deloc enervante, ci doar provocatoare. Scriitori care pot fi Didonius Spiră, menţionatul Titel Şocute, primul român-pandatkan care câştigă premiul Nobel pentru literatură, Dinu Poplete-Păun, anonimul ghost-writer, Il Mortea, din "Capela…", ca şi Mossow, Sahir Makmullah alias Silviu Cătune (Makmullah, primul care a scris despre noul oraş Braigal, născut în urma unirii Galaţiului cu Brăila, care la Brăila i se spune Braigal şi la Galaţi, Galbrail), nu degeaba în textul "Visul lui Makmullah", o minidistopie quasi-ucronică savuros demenţială ş.a.m.d.

Această nevoie, dar nu nevoinţă, de îngeri este poate cea care ne va ajuta, ca personaje ale lui Buzdugan (din viitorul proorocit de el ne tragem cu toţii, ca alţii, dacă înţelegeţi paradoxul, toţi-alţii, aşa, din Mantaua lui Gogol!), să mai identificăm Frumuseţea, Bunătatea, Iubirea, să mai putem fugi din "Citadela de fier", o altă expresie a sentimentului Absurdului, în care acum pare a fi încuiat, condamnat chiar scriitorul ei…

Acum însă, aşa cum sugeram, mesajul este să se mai oprească lumea din scris, din publicat! Încarcerat şi el în "Citadela de fier", scriitorul, înrobit unui tragism de tip făt-frumos cu buzdugan, opus oarecum tragicului tratat de Gabriel Liiceanu prin tinereţe, se recunoaşte, tragic, evident, învins şi trebuie să-i dea lui Freddie, superstarului, instituţiei superstarului (şi literar!) ceea ce este al lui! Adică şi o scatoalcă de critică… literaturizată!

 

Citit 1018 ori Ultima modificare Miercuri, 28 Martie 2018 15:36

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.