CRONICĂ DE CARTE | Vasile cel Mare Ghica. În aşteptarea celei de-a doua ediţii a Festivalului Internaţional al Aforismului de la Tecuci

CRONICĂ DE CARTE | Vasile cel Mare Ghica. În aşteptarea celei de-a doua ediţii a Festivalului Internaţional al Aforismului de la Tecuci
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Petre Isachi, "La Curţile aforistului Vasile Ghica", Editura Andreas, Bucureşti, 2018


Nu ştiam prea multe, spre ruşinea mea, despre Petre Isachi. Aşa cum nu ştiu/ştiam prea multe nici despre Donald Trump, Homer, Agamemnon, Leonidas, Kim Jong-un, Xerxes ş.a.m.d. Dar dacă s-a hotărât să scrie despre Vasile Ghica, unul dintre oamenii fabuloşi cu care am norocul să fiu contemporan, un campion al aforismului, despre am scris cândva că ar trebui necondiţionat să i se atribuie premiul Nobel pentru aforism, sigur Petre Isachi trebuie… studiat. Şi scris despre el, începând cu acest volum!

Nu ştiam prea multe, dar auzisem de activitatea domniei sale, activitatea scriitoricească şi critică, activitate care îl recomanda aproape aprioric. Lecturând şi manuscrisului cărţii, şi eu m-aş lăsa şi modesta mea operă aş lăsa-o pe mâna şi mai ales spiritului profesorului şi cărturarului Petre Isachi!

Cartea este, în primul rând, o meditaţie asupra Infidelităţii Absolute a Omului. Aici şi a Omului Vasile Ghica, scris cu majuscule… Numit de către Petre Isachi Vasile cel Mare Ghica, la începutul rezolvării exerciţiului său quasi-cioranian (în sensul lucidităţii) de admiraţie!

Bun cunoscător al istoriei filosofiei, implicit al filosofiei, Petre Isachi ni-l trece pe tecuceano-gălăţeanul nostru prin tot acest ciur al lui Eratostene care este istoria gândirii: şi rămâne ceva, cineva de aur: "Cel puţin în cărţile de aforisme, Vasile Ghica se dovedeşte un derridian. Ca şi Jacques Derrida, el afirmă anterioritatea scriiturii. Titlul "În ghearele râsului" îmi aminteşte de ideea, aparent banală, că "arta este născută din râsul lui Dumnezeu", iar polemica, omniprezentă în cele 16 volume, "deţine secretul condimentării iubirii". Nu scăpăm niciodată de tirania "Se"-lui. Am ajuns de unde am plecat: câtă iubire, atâta infidelitate! Iubirea pentru Idee (era să scriu pentru Femeie) începe cu un surâs icaric…".

În alt text, P. Isachi scrie că V. Ghica "foloseşte măştile prinţului Hamlet sau joacă rolul unor personaje celebre din literatura română/ europeană: Păcală, Nastratin Hogea, Till Eulenspiegel, Švejk etc. Însuşindu-şi eminescianul principiu "Eu nu cred nici în Iehova", V. Ghica ajunge să creadă simultan în celebrul "ştiu că nu ştiu" şi în shakespeareanul "să-ţi fii credincios ţie însuţi".

Tăind firul textului în 4x4x4x4, analistul va observa chiar şi un "un halou de frică… Ca o confirmare că nu dorinţa, ci frica guvernează lumea", un halou care ar fi deasupra scriiturii sale! Este, evident, o teamă decentă, care este însă soră bună, poate chiar geamănă, cu dorinţa! Înrudite şi cu Adevărul şi Îndoiala, muze androgine cărora, evident, scriitorul le este îndatorat cu jertfe la un templu necunoscut, poate chiar al unui zeu dintotdeauna prea puţin cunoscut şi înţeles: poate acela al Prieteniei absolute dintre Creator şi creaţie… Un Zeu al atotputerniciei Ironiei şi mai ales al Auto-ironiei! Din acest punct de vedere, capitolul "Despre ironosofia aforistului" este exemplar! Iată ce găsim scris aici: "Refuzul înnăscut faţă de concluzie, prin extensie, pentru orice înseamnă "adevăr" tiranic, intolerant, îl salvează pe Vasile Ghica de căderea în stereotipie, în dogmatism, încât aforismul este lăsat, cel puţin aparent, în aerul liber-ironic al propriilor sale virtualităţi: atitudine intelectuală aparent nihilistă, metodologie/ strategie labirintică de cunoaştere, formă concentrată, interogativă şi dubitativă a spiritului."

Involuntar, dar curajos, ca să fiu şi eu, cu mijloace puţine, ironic, se pledează pentru o reîmprospătare a religiilor (de care aminteam puţin mai sus), subliniindu-se neajunsurile (nu cele divine, evident, ci cele ale oamenilor care vor să-l slujească perfect, fiind imperfecţi: "Iată câteva perspective/ glose asupra religiilor care "ne-au verticalizat speranţele" şi în care ironia în inextricabilele ei manifestări este omniprezentă: *  "Biblia - un alt ghid al nefericirii umane"; * "Religia i-a lăsat omului o rană deschisă: nevoia de sacru"; * "Dacă a creat o lume înseamnă că şi Dumnezeu este poet"; * "Ar trebui ca cei umili să se spele şi singuri pe picioare"; * "Preoţii au cele mai mari şanse de a compromite rapid şi eficient o religie"; * "Ereticii au asigurat varietatea templelor"; * "Rugăciunea se cuvine să fie omagiu, nu negociere" etc. (v. Răspântie de milenii, 1997, pp. 15-18). De observat că aforismele sunt transreligioase, transnaţionale, aparent atemporale şi propun în subsidiar o înţelepciune a incertitudinii ca "ethos al măsurii"(Aristotel) şi mai puţin ca simulare per contrarium."

Să fie spiritul eretic, şi implicit, Vasile Ghica? Poate doar împreună cu Măria Sa, cititorul: "Jocul enigmatic-ambiguu al scriiturii aforistice este potenţat de ceea ce Cicero numea reticentia, iar oratorii Evului Mediu, reservatiomentalis. Aici intervine rolul cititorului, cel ce spiritualizează şi intuieşte continuarea cugetărilor."

Petre Isachi mai observă: "Scriitorul, "spirit de iradiaţie socială", cum ar spune Nicolae Iorga, disociază între înţelepciunea de origine divină şi cea umană sau mundană, cu intenţia, desigur, de a implica râsul divin ca ironie obiectivă după sugestia biblică: "Cel ce în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei" (Psalmi, 2, 4); sau "Dar Tu, Doamne, vei râde de ei, Tu îţi vei bate joc de toate neamurile" (idem, 58, 9). Ironismul temelor vălului şi a revelaţiei, ce nu presupune reciprocitate procesuală, ci doar evoluţia dictatorială a enigmei divine, aşa cum ne sugerează etica gândirii autorului: * "Absolutul este regatul religiei. Şi, uneori, al artei"; * "Fanatismul în religie este ca violul în relaţiile sexuale"; * "Chiar compromis de Iuda, sărutul rămâne o punte"; * "Am ceva în plus faţă de Dumnezeu: frica"; * "Totuşi Golgota este preludiul învierii"; * "Nici lui Iisus nu i s-a acceptat ieşirea din contingent"; * "Teoria desacralizării e în vogă. E mai uşor de manipulat un om fără Dumnezeu"; * "Omenirea l-a clonat pe Iuda, nu pe Iov" etc. (Chef pe Titanic, pp. 48-69).

Generalizând, ţinând cont de genialitatea lacedemoniană în meşteşugul vorbei… laconice, Vasile Ghica poate fi considerat un spartan de onoare, un spartan absolut, care numai dacă spune "dacă…", poate provoca destul de importante cutremure!

Spartanul perfect este acela care a fost cucerit de spiritul atenian (răsfrânt mai târziu în cel iudeo-creştin), pe care reuşeşte să-l aducă la expresia laconică perfectă, epitaful metafizic! Şi Vasile Ghica, într-o viaţă (a spiritului) de supra-om, a dovedit-o exemplar! Ferice modelul care a avut parte de un Praxiteles sau Myron, ferice criticul şi istoricul literar care l-a întâlnit, măcar în cărţi, fiind în cărţi, pe Vasile… alt fel de (Ioan) Gură de Aur!

Bref, în această lucrare demnă de micile mari cărţi ale lumii, veţi găsi "tradus", dar nu "trădat", unul dintre cei mai importanţi scriitori ai spaţiului moldav, care a scris pur şi simplu romanul vieţii sale spirituale din toate aforismele sale adunate! Intriga rămâne a fi… sau a nu fi!

Citit 1263 ori Ultima modificare Duminică, 12 August 2018 20:04

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.