Mirela Ianuş Dinga, "Arabescuri", Baia Mare, eCreator, 2018
După ce a silabisit "Alfabetul oglinzilor", demonstrând învăţătura oglindirilor întru cuvinte, Mirela Ianuş Dinga face un salt dincolo de timp şi timpuri (undeva se scrie şi despre "tunelul strâmt al unor false timpuri", p.6), păstrând legătura deloc primejdioasă cu motto-ul de la "Alfabetul oglinzilor" (Opera Magna, 2017), din Boris Pasternak (bun gustul: "E tot ce-i important ca noaptea/ Prin scăldători scurmând, vioaie,/ Sub streaşină, s-aducă steaua,/ În palmele sticlind de ploaie."), dar combinând oarecum aris-amazonic însă iubirea, sângerarea a toamnă, care apare în primul text din "Alfabet…", aceasta fiind înlocuită cu sânge prea omenesc ("ochiul tău… purtând în sânge dreptul la izbândă…", p.12; rănile se deschid la p.68, iar un vers de la p.69 te poate înmărmuri: "ne cerceta culoarea din sânge trandafirul"), dar mai ales cu o tentativă reuşită de cucerire a Rugului din suflete: de la început ne întâmpină "Arşiţa", cu "îndreptarea" "spre rugul ce se dezmorţise" (p.5)… Ardere de aproape tot este poezia sa: "Învăţasem să ardem tăcut…", p.11, "Noi nu ne poticneam de vâlvătaia/ ce-n carne ne săpa cărări adânci…", p.51, bachelardian te gândeşti dacă poeta este semn de foc, versuri precum "Cu hamuri de cenuşă desfrânată/ mă dezmierdase dorul ce-l purtam/ genunchii-mi sunt răniţi pe piatra spartă -/ dovada unei vini ce ţi-o dădeam…// Ce iederă ce arde şi suspină/ puteam să trec din umbră înspre hău/ să curg, smulgându-mă din rădăcină,/ ca fulgerul topit pe corpul tău." (p.12), putând confirma, chiar opusul putând fi martor, prin invocarea întregii seve din lume, a ploilor sălbatice, p.13, degetele arse revenind repede în prim plan, ca şi tălpile pe jar, trupul ars de mâna iubitului, p.18, , fumul, scânteile, cenuşa…
Da, e un erotism subtil, care poate arde… împreunându-se cu unul războinic: "Pârjolise aripi arşiţa uitată/ mistuise sfârcul ierbilor în crâng/ şi rotind privirea vulturească spartă/ vântul ricoşase-n pietrele ce plâng.// Arşiţa dansase peste arbori goală/ şi pe pielea apei umbre descreţise/ dezbrăcaţi în febră de cămăşi de gală/ ne-ndreptăm spre rugul ce se dezmorţise.// Şi ţipa tăcerea transpirată toată/ îngropată-n carnea clopotelor seci/ pe cearşaful zării nici măcar o pată -/ testul castităţii eşuase-n veci.// noi pierdusem clipa…"
Premisa e clară, ca o clipă, ca un desen pe o amforă grecească, parcă poemul e o transcriere a unei poveşti de pe o astfel de amforă, neoclasicismul (cu accentele neoromantice) Mirelei Ianuş Dinga fiind seducător. De altfel, pe parcurs, ne vom mai "lovi" de "o statuie, fără ochi şi cu braţele arse" (unde eşti, tu, Afrodită?), vom mai strivi "drapelul viselor deşarte", p.63, vom mai aduna "resturi sacre de lance", uitarea se va piti şi va tace "în ulciorul dorinţei ciobit", p.60, vom ajunge şi la o cetate interzisă a întâmplărilor!
Raportarea la timp este una dintre cheile cărţii, timpul lingându-şi rănile, create şi de false timpuri, dar şi de "înfrângerile victorioase" asupra cărora se meditează (într-o "Amuţire"), timpul este cel care zăcuse prin peşteri sumbre, p.17, îngerii, atât de rari, p.59, mai pot salva şi ei doar câte ceva (chiar şi din poezie!)…
Este o gâlceavă şi cu zeii ("din frunţi de zei albastre ţâşneau către înalt/ sentinţe infinite şi gânduri ce dureau", p.69), mascată sub aparenţa unui proces care nu este al maimuţelor: "pledez să-nţeleg pentru ce sunt datoare/ să respir şi să port trupul meu spre apus/ fumul smuls de pe ape ca o piele ce doare/ se usucă pe urma unor paşi ce s-au dus", unde eşti Hercule?, p.8), curcubeul este descoperit ca fiind contrafăcut, p.17, aşteptarea muşcăturii în somn a trandafirilor fiind antologică, ca şi alte potriviri inspirate de cuvinte şi imagini!
Zeului Eminescu i s-ar dedica, indirect sau nu, imn din "Pribegie", p.58, autoarea exilându-se prin Italia de ani buni, se pare: "Şi legaţi în mătasea tăcerii/ unduim ca un imn către zei/ pe cadranul de vrajă al serii/ ne gustăm din parfumul de tei."
În câte o (altă) "Aşteptare", scriitoarea se mai întoarce şi la oglinzi: "Doar oglinda ştia să răpună/ din imagini un dor ce-a trecut/ laţul gândului când ne sugrumă/ şi ne-ngroapă-n hotare de lut" (p.10). La fel, în "Uitate dimineţi" (Uitarea şi Nostalgia sunt personaje lirice importante la domnia sa), dar şi într-o "Iluzia" care sfârşeşte-n nou început aşa: "Şi stelele îşi torc lumina sacră/ dincolo de priviri şi infinit/ noi ne rugăm oglinzilor de parcă/ drumul în doi aicea s-a sfârşit.", p.62.
Exagerând ludic, nu din mucegai, ci din fantasme de cuvinte şi iubiri poeta îşi clădeşte universul liric, labirint gata să-şi jertfească copilul, nu numai păianjenilor uitării din poemul "Ochiul ceasului", ci şi spiritului unui mai abstract Omar Khayamm: "Ulcioarele deşarte cerşindu-ne de taine/ aşteaptă la cişmeaua cu rugile gângave/ şi-n vălătucii putrezi de frunze şi de spaime/ ne-mpiedicăm adesea cu tălpile bolnave." (p.19)
Între dorinţe şi cuvinte, Mirela Ianuş Dinga desenează arabescuri pe coaja fragilă a trecerii timpului, radiografiază condiţia umană a fiinţei care vrea să creadă în iubire, cu toate temerile, spaimele (un poem este "Încoronaţi de spaime", p.21), fricile ("şuvoiul fricii" de la p.70) opunând-o (condiţia) infinitului care "iarăşi adormise nud" (p.23)…
Ultimele versuri din carte parcă rezumă întregul joc (secund) dintre natură, om şi Cer: "…devenim o fluturare lungă/ de mâini şi de priviri ce scotocesc/ când irişi mor încet dorind să ajungă/ un arc perfect de curcubeu ceresc." Prometeica condiţie se subliniază şi ea într-un alt final, de "Răzvrătire": "Iar gândul l-al legat cu funii lungi/ şi inima am strâns-o-n chingi de foc/ în asfinţitul cu arcade lungi/ noi încălcasem regulile-n joc." (p.66).
Învăţând deja mersul pe "nisipurile mişcătoare", p.54, ale literaturii, dăltuind rugi în contratimp (doar câteodată, p.53), mai ales când e vorba de înzăpezire în neputinţele şi zadarnicele chinuri ale dragostei, Mirela Ianuş Dinga pare gata pregătită de sacrificiu, dansând tangoul setei şi-al risipei, rupând armistiţii, aruncând bumerangul dorului nebun, p.46, gata să fie balsam "rănii cerului pribeag", p.46.
La urma urmelor, poetul este doar o "pecete" a tainelor sacre, înfruntând ispitele dezertării, pedepsele, teribilismele firii, tentaţiile, (din "Tentaţie", p.40, mai citez: "Smulge pielea fragilă/ de pe oglinzi/ şi fă-o pleoapă tremurândă/ pentru amintiri,/ pentru priviri,/ pentru taine,/ pentru zbaterea ca o inimă/ a mării/ spartă în văzul cerului,/ pierdută în firele nisipului./ Smulge pielea întinsă/ de pe oglinzi/ şi gustă sângerarea fumurie/ suplă, rebelă/ ca o explozie ireală/ de cuvinte ce/ s-au trezit din somn/ cu gura cusută/ în argint.", poemul fiind parcă un rezumat al întregului demers liric), senzaţiile deşertăciunii, preschimbând cuvinte-n arabescuri, arabescuri în cuvinte, prin clepsidre care-şi pot primeni sutana, p.43.
Da, poetul poate fi mereu "De strajă" la un anume "cod al luminii", p.38-39, care poate curge din înalt sufocant, pentru cei care nu ştiu zborul prin ploaia care face mătănii, p.41, prin ploaia de lacăte sparte, alt titlu de poem, p.36, zborul prin interiorul bârnelor abandonate, lemn vechi, prin biserici părăsite…
