Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
1 comentariu

Editura „Detectiv Literar” le-a oferit iubitorilor de poezie o carte deosebită, antologia lirică, „Poeme alese” de Viorel Dinescu. De ce este deosebită lucrarea de față. Din mai multe pricini. Mai întâi pentru că ni se oferă reîntâlnirea cu un scriitor important, poet înainte de toate, cu un suport valoric deosebit de consistent, grație operei sale și, implicit, referințelor critice numeroase, exprimate în timp, unele dintre ele însoțind acum acest volum. Opiniile sunt semnate de nume importante, precum: Eugen Barbu, Fănuș Neagu, Marian Popa, Nicolae Manolescu, Theodor Codreanu, Daniel Corbu, Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Ion Rotaru, Grigore Vieru, Constantin Trandafir și mulți alții. Or, știm, opinia criticii contează enorm în așezarea unui scriitor pe scara valorilor. Apoi, cartea, o antologie de autor, se distinge prin construcție: poetul a adunat cu „zgârcenie” poeme din 12 volume („sărind” peste multe altele, apărute în cei 35 de ani care s-au scurs de la debutul său editorial), în 130 de pagini dense, o antologie definitorie pentru locul ocupat de Viorel Dinescu între poeții de seamă ai țării.
Se evită, de regulă, ierarhizările, dificile și inerent subiective mai ales în cazul scriitorilor. Totuși, câteva opinii în acest sens nu strică. Eugen Barbu: „Mărturisesc că mi s-a întâmplat rar în ultima vreme să mă sărbătoresc cu astfel de versuri nobile și o fac cu mare bucurie. (...) O imensă delicatețe străbate cu un puls abia simțit poemele sale. (...) Nu vreau să fac nici un pronostic, dar Viorel Dinescu ne va oferi mari surprize, pentru că își ia arta în serios, pentru că veghează la acuratețea poeziei sale, pentru că e încărcat de rigori, îndeplinind astfel condițiile unui individ liric rar.” Sau Daniel Corbu: „Poet princiar. Și rar de zărit în generația ’80 un poet atât de indiferent la influențele postmoderne de tot felul, la formulele noi ale facerii textului liric, dar și atât de organizat în structurarea poemului, în căutarea lianților de idei și cuvinte sau de pulberi estetice de înnobilat texturile.” Iată și părerea unui scriitor gălățean, Ion Manea: „Viorel Dinescu este unul dintre cei mai importanți poeți ai noștri și, dacă nu este astfel perceput peste tot și de către toți, s-a întâmplat pentru că el s-a prins temeinic și cu folos de trena cu diamante misterioase și fermecătoare a Matematicii și n-a avut nici curajul și nici dorința de a se desprinde și de a da Dunărea provincială și de la margine de țară pe mirajul Dâmboviței acaparatoare și excesiv suverane.”
Aminteam mai sus că volumul adună poeme din 12 cărți ale autorului: Iată-le: „Ora ideală” și „O altă nuanță a revoluției” (1983), „Ecuații albastre” (1984), „Etape” (1990), „Ontologia cristalului” (1994), „Eros - Anteros” (1996), „Călăuze arhaice” (1999), „Zeii de pământ” (2001), „Asimptota” (2004), „Arhipelag stelar” (2006), „Zidul cu privighetori” (2009) și „Om virtual” (2010).
Cât privește poezia în sine, o privire prin carte îi convinge pe cititori de frumusețea, sub multiplele ei înțelesuri, a poemelor sale. Iată o „Ars poetica”, ce deschide volumul: „Poetul trece printre grădini pustii/ Și poartă în privire constelații/ El vede trenuri de melancolii/ Făcând popasuri inutile-n stații// De se întoarce carul mare-n loc/ El manuscrisele sub stele își aruncă/ Și luna-ncet apune-n pana lui/ Când versul i se sparge de-o poruncă// Dar porți neașteptate se deschid/ Când dincolo de lume saltă-n schiuri/ Pocnind din biciul de ninsori și vis/ Cu care-alungă renii în pustiuri” (”Biciul de ninsoare”). Un adevăr lesne de înțeles și de acceptat este cel privind relația dintre vremea-vreme și timpul de creație. Un autor, inclusiv cel de față, nu are cum să eludeze legătura amintită, de unde și cheia în care ar putea fi citit poemul „Orice lumină tace”, din 1990: „Nu m-am născut sub stele de asfalt/ Nici nu am răsărit ca un altoi/ Peste antena cerului înalt/ Sub care-aș fi putut să mă îndoi// Nu m-am născut și nici n-aș fi dorit/ Sub turla-acestor plopi ca să mă nasc/ Eu sunt o spadă veche de Damasc/ Și nu mă rup nici când sunt îndoit// O, lume! N-ai să știi cât te-am iubit/ Eram condotier voind armuri/ Și așteptam în crângul adormit/ Spre alte cruciade să mă furi// Acuma însă dăinuim în pace/ Acolo unde-orice lumină tace”.
Viorel Dinescu a debutat publicistic la revista „Săptămâna” în 1974, iar editorial la „Cartea Românească” („Ora ideală”, 1983). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova și al Uniunii Scriitorilor din Cernăuți, Ucraina. Între numeroasele distincții primite se află, în primul rând, Premiul pentru poezie „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1987). Poetul de față este deopotrivă eseist, publicist și prozator. Debutul și colaborarea la revista „Săptămâna”, neiubită de unii, precum și aprecierile lui Eugen Barbu nu l-au împiedicat pe Viorel Dinescu să-și construiască propria operă, importantă și valoroasă. Conflictul iscat între Eugen Barbu și parte din breasla scriitoricească, din motivele știute, conflict finalizat cu excluderea autorului „Gropii” din Uniunea Scriitorilor din România, nu i-a marcat evoluția constantă a lui Viorel Dinescu pe plan literar. Iar, apropo de aceasta, reproducem o apreciere semnată de criticul Theodor Codreanu: „Norocul lui Viorel Dinescu a fost că primul degustător s-a nimerit să fie Eugen Barbu, chiar dacă mulți nu i-au iertat această întâmplare”.
Este notorie și de aplaudat prezența quasi-permanentă pe care autorul o manifestă în spațiul spiritual românesc de peste Prut și din Ucraina. Iar când afirmăm aceasta ne gândim deopotrivă la participarea sa la viața culturală complexă de acolo, cât și la relațiile apropiate cu numeroși scriitori ce trăiesc și activează în R. Moldova ori la Cernăuți.
Încheiem cu ultimul poem din carte, „Spații negative” (2010), un fel de „concluzie” artistică, dacă se poate vorbi de așa ceva în planul spiritului, la regalul liric oferit de această carte: „Să fie oare-n Haos altă lume/ În care poate-un Zeus primitiv/ A înălțat cândva din stranii sume/ Imperiul unui spațiu negativ?// În calcul orice lucru e posibil/ Chiar o dimensiune inventată/ Însă efortul minții e penibil/ Când nu servește-o artă-adevărată// O depărtare care se contractă/ Un silogism adesea insidios/ Nu va zdrobi ideea de frumos/ Ci va păstra valoarea ei intactă// Nu se va naște viață din arhive/ Nici spiritul din spații negative.”
Altfel spus, lectura atentă a cărții conduce la adevărul unei observații critice emise de Constantin Trandafir: „Viorel Dinescu este structural o prezență poetică de rang superior”

Citit 1255 ori Ultima modificare Vineri, 02 Noiembrie 2018 15:09

1 comentariu

  • postat de Sandu Spiru Sâmbătă, 03 Noiembrie 2018 02:04 90.95.126.*** Link la comentariu
    0
    1

    Bine a facut ca a ramas la Dunarea provinciala, nu cred ca a scris vreodata macar un vers la nivel de secol XX. O poezie ca o haina napadita de molii, cu ghete de plumb.. Sa ma ierte bacovienii.

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.