Alexandru Ecovoiu, "Ambitus", Polirom, Iaşi, 2018
Imaginaţi-vă că numai în Galaţi, de la un moment dat, nu mai moare nimeni! Nici nu se mai naşte nimeni! Dar nu suntem binecuvântaţi şi cu tinereţea fără bătrâneţe! Ar fi doar un fel de ziua cârtiţei, adică bat apropo la un celebru film american în care o zi se tot repetă la infinit! Nu s-ar repeta chiar la infinit! Doar că am îmbătrâni din ce în ce mai mult, şi mai mult, ne-am micşora după vreo 150 de ani, apoi după alţi 150 am fi poate şi mai mici, deoarece minunea nu este all inclusive, este doar aşa, un pic de minune, care să ne facă să ne gândim: Şi dacă nu am mai muri, ce s-ar întâmpla? Ar fi un paradis infernal, un infern paradiziac, un purgatoriu? Iată câteva provocări pe care cel mai nou roman al aproape misteriosului Alexandru Ecovoiu* (poate chiar el este cel care a primit darul!) le aruncă, nu neapărat inedit, pe piaţa ideilor literare, pentru cei curioşi.
Numai că nu oraşul Galaţi este… subiectul! Ci orăşelul Vergo, dintr-un regat fost imperiu, un regat romano-catolic, Timpul, chiar suspendat fiind, raportându-se la o vreme în care totuşi Gramofonul mai era rege şi apăruseră şi primele radiouri! Iar desfăşurarea evenimentelor având loc, după cum aflăm spre final, cam în 15 ani anormali! Deoarece, după ce se naşte… o/un Mântuitor, nu putem fi siguri (de capacităţile mesianice), după o serie de întâmplări… neobişnuite sau prea obişnuite, totul revine la normal în Vergo! Adică oamenii reîncep să… moară!
Ceea ce apare scris pe coperta a IV-a nu vă va lămuri prea mult: "Căutarea unor explicaţii logice nu duce la nici un rezultat. În lipsa acestora, aproape toată suflarea urbei alege o cale dezinhibatoare: petrecerile şi dezmăţul. Cutumele, ordinea, chiar şi credinţa intră în disoluţie. Oraşul devine, oximoronic zis, un iad paradiziac. Un personaj cu o malformaţie anatomică fără precedent în cazuistica medicală, Tiber, este, se pare, cel care a generat haosul din Vergo. Un alt personaj, marchizul, o minte sistematică, încearcă să pună într-o ecuaţie existenţială elementele care marchează noua condiţie umană a vergonilor. Nu izbuteşte, dar conturează în viziune proprie o anume stare viitoare a lucrurilor", cert este că explicaţiile sunt prea vagi, ba chiar… ciudate, nu chiar totul se transformă într-o orgie, mai sunt acolo şi o mănăstire şi o catedrală, au rolul lor în istoria oraşului în anii în care nu a mai murit nimeni (de fapt, nu se murea decât în afara orăşelului, adică în afară puteai să mori)…
Într-adevăr, Tiber are un rol important în întreaga economie a cărţii, construită perfect, în maniera în care un Camus a reinventat oraşul Ciumei ori Saramago a scris "Eseu despre orbire", dar el, Tiber, este un personaj secundar… Mai… principali sunt Marchizul Helmed de Astriz și fostul profesor de latină Vusek, un fel de Cioran (renunță la a preda elevilor după o scurtă activitate), dedându-se unor filosofii non-confomiste. Într-un final, marchizul va începe să-și ardă cărțile nenumărate, depozitare, în viziunea sa, după ce "pacostea" încremenirii în proiect, a "suspendării morții" încetează, depozitare a "gândurilor inutile", care bruiază "muzica sferelor", adică Vocea (lui Dumnezeu) care revine obsedant, în relația sa cu Ambitusul care dă și titlul cărții...
Dar Dumnezeu, Vocea sa, El reuşeşte să fie… Cel care trebuie să fie!
În acest roman-simfonie, unde Vocii Divinității i se acordă rolul Corului din Simfonia a IX-a, dar nu numai Bucuria "ambitusului interzis" (teoretizat de către un personaj aproape insignifiant) se aude, și prin intermediul lui Tiber, așadar, nu numai Bucuria, ci mai ales Gândirea, pentru că avem un Dumnezeu nu de aflat, ci de gândit. (p.197)
Un roman filosofic, opunând Rațiunii sentimentul Nebuniei generalizate (care a încercat să fie surprins și... tratat recent și de către un Stelian Tănase, în "Partida de vânătoare", dar nu parabolic!), care pare să ia loc iar locul Ordinii şi Firescului. Nu degeaba pe copertă apare "Corabia nebunilor" de Hieronymus Bosch!
Într-o altă ordine de idei, avem de-a face cu expresia romanescă a celebrelor cuvinte ale lui Blaga: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", mai exact, în acest caz, corola de taine (posibile) ale Universului, ale bolţiii înstelate kantian pe care unele personaje încearcă "să o citească"! Suntem între "a cuprinde taină", p.18, și "ieșirea din taină", p.104, multe dintre personaje gândind mult, mult, labirintic, organizându-se şi un fel de cercuri filosofice, oarecum amuzante dacă ne punem în mintea unui Švejk!
Fără iluzii prea mari în ceea ce privește omul și specia sa, atent la tot ceea ce a putut specula paradoxal mintea omenească, poate începând cu aporiile lui Zenon, menționate pe undeva, Alexandru Ecovoiu a încercat, în ultimă instanță, să descrie un "miraj mizerabil" (p.197) sau nu, dar deloc mizerabilist. Între binecuvântare și blestem, care pentru sora Irma (un personaj care poate fi şi… principal), uneori, se amestecau (p.135), Scrierea este și dovada, glumesc acum, că reptilianul creier, de la pagina 197, a avut și, într-un fel, mai are încă imaginația "lui"!!!
* Alexandru Ecovoiu (n. 1943) a debutat în anii ’80, iar în atenţia publicului şi a criticii literare a intrat cu adevărat în 1995, odată cu apariţia romanului Saludos (Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1996; nominalizat la Premiul "LiterArt - XXI", SUA, 1997; Premiul revistei Observator, München, 1998). Confirmarea talentului său a venit în anul 1997, când a fost publicat romanul Staţiunea (Premiul Academiei Române). În 2001 publică volumul Cei trei copii-Mozart (nominalizat la Premiul ASPRO), iar în 2002 romanul Sigma (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). După Sodoma (2012) - Premiul "Cartea anului" acordat de Filiala Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România; Premiul "Cel mai bun scriitor al anului 2012", pentru acest roman, acordat de Clubul de Proză, Uniunea Scriitorilor din România). Saludos, Ordinea, Cei trei copii-Mozart au fost traduse în limbi de largă circulaţie.
