O carte de suflet, "Fuga din lacrimă", Petre Manolache. Editura Sinteze, Galaţi, 2017
Poet aparte din "generaţia eternă" a vechii gărzi lirice gălăţene, Petre Manolache a publicat în anul 2017 o carte de poeme remarcabile, despre care nu am reuşit să scriu la momentul respectiv. Inspirându-se din splendoarea amurgului zeilor, wagnerian, dar şi mioritic rostogolind "mămăliga pe drum", glumind valahic pe seama decrepitudinii care declanşează un război al muzelor, poetul, ca un alt prinţ al spiritului, Don Fabrizio Salina, "ghepardul" lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, îşi revendică animal nobil pentru un blazon oricum deja înnobilat şi de către poezie ori (iubirea de) înţelepciune:
"Te-ai întâlnit cu singurătatea -/ văduvă parşivă, primitoare,/ aproape goală, pe marginea/ gândului - iscoditoare te trage// de mânecă, nici nu te aştepţi/ când în sfârşit ai motivaţia/ sfârşitului - ai surpriza/ momentului - cel mai îndoielnic// dintre motivele ce te pun/ să-ţi aşezi zilele la un loc,/ să le spui o dată, în faţă:/ „cârpelor, v-am purtat ca/ nebunul, ca sălbaticul, ca/ un leopard care vrea să moară în sine.” (p.17)
Poetul s-a retras ca un alt „sălbatic” aparte, cel interpretat de Yves Montand cândva, într-un film cu Catherine Deneuve, personajul francez pe o insulă, poetul nostru dincolo de Dunăre, la I.C.Brătianu, poate un pic sau mai mult dezamăgit de unii „monştri sacri”, prezenţi în poemul vecin poemului emblematic cu leopard, de la pagina 16: „Monştri sacri şi-au devorat/ fanteziile la marginea lizierelor/ de papagali - au dureri normale/ de visuri anapoda scurmând// sub felinare oloage după/ aurul interzis în fierăriile/ duhnind a mangal, unde/ filosofiile sunt îndoite spre// puncte cardinale neconcludente -/ armoniile abia dacă mai/ şterg praful cărţilor vechi -/ răzbim până dincolo de comori/ cu ochii închişi, adăugându-ne/ până la os inspiraţia metafizică.”
Omul nostru, înălţându-se singur pe un rug ce domneşte sub el, p.18, dezamăgit de semeni (exclamă chagallian, şagalnic: „lăsaţi-mă singur,/ Dumnezeu s-a trezit/ şi privindu-ne aproape că/ nu-şi mai recunoaşte creaţia.”), mai îndrăzneşte, de fapt, conform şi ultimul text din carte, „Misterul”, să aducă un omagiu Tainei şi, într-un fel, Atotputerniciei ei, opusă „lumii” care, „în general, nu ţine să fie misterioasă, şi, din acest punct de vedere, creatoare, ci mai degrabă aiurită, alimentându-şi propriul dezastru din porniri cu nuanţă apocaliptică.” (p.58)
Şi e vorba şi de taina culorilor: „feluritele imagini, pe care ajungem să le percepem, sunt ceea ce ne oferă misterul, în zgârcenia lui, cum e de apreciat de ce ne lasă la îndemână spectrul magistral al culorilor, mărturisit de o divinitate pe care o considerăm goală, atâta vreme cât nu o percepem decât în acest mod.
Filosofia culorilor ţine de mister.
Hărnicia zeilor pare lipsită de păcate, când privirea ni se află la întâlnirea cu izvoarele din care sorbim lacrima minunii.” (p.59)
Influenţat şi de filosofia Tao, sau poate mai ales de către aceasta, îndrăzneşte, şi melancolic, şi, poate, şi nostalgic, să surprindă „culorile” (aici în poemul care dă titlul cărţii: „Pluteşte printre nouri/ părul ei desfrânat de frumos/ caii pasc nebunia/ de pe faţa lunii/ mori de piatră plâng/ la marginea apei/ pe un picior de zăpadă/ lebăda cântă la vioară/ noaptea a fugit din lacrimă/ necuprinsul îşi toarnă/ cenuşă în cap/ în ochii vulturilor s-a/ adâncit ciutura de cristal/ beau ultima strună/ care a uitat să zboare”, p.54), dar şi, de pildă, Albul, p.33: „Frigul fuge pe dealuri/ prin troienele albe/ ne îmbrăcăm în straiele nopţii/ căutăm/ vreun sătuc/ prins de lumini/ lângă zare/ înotăm prin ninsoare/ Doamne, cum mai/ miroase o frunză/ de nuc// au îngenuncheat/ câţiva cărbuni/ în iertare/ dar nu-i nimic/ de iertat.”
În lumina acestui alb orbitor, poate am înţelege că este vorba de un leopard al zăpezilor, rătăcit… misterios în lumea spiritelor de pe la noi, vânând tristeţi metafizice. Poate acesta înseamnă „să ai viziuni” (titlu de poem, p.31), poate un pic (şi) în maniera lui Nichita: „Să ai viziuni, îmi şoptea/ calul rezemat de umbra sa/ cândva răspunzi de timpul/ plecat să-şi caute odihna/ înlăuntrul unei pietre/ înlăuntrul unui arbore/ în adâncul unui val ce/ nu-şi doreşte să se spargă/ de ţărm// calul stă rezemat de/ umbra sa şi se roagă/ de sănătate/ calul stă rezemat/ de o clipă împietrită/ ce-l priveşte/ potrivnică/ din coama lui/ fulgerul face flăcări/ şi le stinge/ în cer.”
Într-un fel, este un misticism fără… de mistică sau o meta-mistică, dacă apelul la taoism la care m-am referit mai sus n-ar fi oarecum dominant, chiar şi atunci când se renunţă la wu wei şi se întoarce la un Dumnezeu care poate călca pe suflete (nu chiar ca în scenariul filmului „Mother!”, de Darren Aronofsky, unde duritatea este mai pregnantă, ca să nu facem şi un alt joc de cuvinte în romgleză, cu… însărcinatul), într-un poem bătându-se apropo şi la alţi filosofi, chiar şi existenţialişti: „Sofiştii stau pe scaune şubrede/ în faţa lor cărţile se răsfoiesc singure/ ei ne spun cum să ocolim legile/ cum să înlocuim greaţa// cu plăcerea abstractă a cititului,/ mă grăbesc, alerg, am/ disperarea la mine/ intenţia destinului dă// foc renunţării - la ţărmul absurdului/ animalul vorace dezleagă un/ puzzle, cu privirea pe o rumegătoare/ părăsită în junglă/ e faptul serii - ceară fierbinte pe cărţi/ şi Dumnezeu călcând neauzit peste sufletul meu.”
Aşadar, o carte de suflet. Chiar şi albastru. Este şi o carte a prieteniei, ţinând cont de dedicaţiile surprinse, pentru scriitori precum Coriolan Păunescu, Apostol Gurău, Simon Ajarescu, Petre Rău…
Dionisiacul punctează şi el, nu numai într-un „Castel de nisip” („sandale de domnişoare încalţă copitele/ într-un ochi de rouă mă-nţep// vinul chefliu e pe calea cea bună/ tobele-şi dau singure cu pumnii în cap/ orbii ţin noaptea de mână/ amurgul mânjeşte zarea cu sânge de ţap.” (p.55), la urma urmelor poate Totul nu este decât un „deşert divin”, p.18, unde, după toţi cei care au fost prin deşert, Frumuseţea ştie Poezia pe de rost, umanul reflectând în „privire” (de cer, de zeu, de Mare Anonim, Mare Posibil) Splendoarea: „privirea este de netăgăduit/ în frumuseţea omului/ atunci când omul nu-i / prizonierul patimei/ când omul est însuşi Dumnezeu/ Creatorul/ când omul este în om/ privirea îi vorbeşte privirii/ cu toate cuvintele privirii/ seve sălbatice/ din imensităţile cerului/ bucurându-se de privirile ierbii/ de privirea din foşnetul frunzelor/ de privirea din zbuciumul lumii// privirea nu e de nepătruns/ ea este în alcătuirea/ a tot ce a creat în/ univers nemurirea.” (p.28)
Să fi fost la început Privirea? Privirea Marelui Leopard?
