CRONICĂ DE CARTE | ”Alţii au ieşit şi nu au văzut minotaurul”

CRONICĂ DE CARTE | ”Alţii au ieşit şi nu au văzut minotaurul”
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Luminiţa Potârniche, Războiul de marţi, Editura Vinea, Bucureşti, 2018


Intitulată iniţial „puţin din lumea cealaltă”, cea mai nouă carte de poezie a Luminiţei Potârniche, una dintre poetele foarte bune care tot încearcă să afle sau să înţeleagă tainele intrării fireşti în Uniunea Scriitorilor din România, dincolo de orgolii nefireşti, capricii prea omeneşti, chichiţe birocratice, este o carte care arată foarte bine ceea ce înseamnă pur şi simplu să fii poet, adică să fii dintr-una dintre celelalte lumi posibile, având măcar un picior în lumea celor „normali”.

Că arată doar „puţin”, este posibil să fie de vină… „Războiul din ziua lui Marte”, poemul care a fost ales de către editor pentru a da titlul final: „pe frontul acesta nu cade nici un soldat,/ plouă cu schije, cu sugestii finale,/ explodează mereu câte nimic,/ mai e pârlită o pasăre care trece/ de undeva spre altundeva,/ cad ouă cu fetuși opriți din evoluție,/ câteva pene arse, nici bune de scris acasă,/ nici de gâdilat moartea pe la orgoliu./ pe câmpul acesta de luptă însă nu moare nimeni./ se trag duble și se completează gamelele/ cu mâncare caldă de la mama,/ mercenarii își pun moletiere curate,/ e totul atât de aseptic/ încât nu te-ai aștepta să vezi eroi/ și nici marțea unui război nu e o zi închipuită pentru jertfă./ trece pe deasupra singura ambulanță,/ un vultur stârvar, dar din strategia asta/ nu se va alege cu nimic.// într-un tranșeu roz căptușit cu mătase/ un vierme inofensiv descompune vise de alcov./ lasă pe altă dată devorarea aceasta lascivă,/ e totuși marți și se filmează un război/ organizat de oameni pentru oameni și prin oameni./ ca un altoi dezlipit se leapădă frățiile,/ se pansează conjunctura cu un plasture/ pe care este ștanțată sigla profitorului de moarte./ cine avea remușcări că fără el se derulau evenimentele importante,/ iată, are acest război cumsecade/ într-o incintă asigurată,/ cu o presiune convenabilă,/ monitorizare atentă,/ aer de schimb în respirațiile sufocante./ război de război și totuși marți,/ dezertarea ne-ar face pe toți fericiți.” (p.25-26)

De aici până la a te oferi voluntar la un fantomatic, kafkian minister ori muzeu al dezertării (şi ce este poezia decât o dezertare rafinată, suprarafinată de la prozaicul realităţii realităţii?), n-ar fi decât cel mult un pas sau un vers, un vers memorabil, şi sunt multe în carte, cu tăria haiku-ului sau a poemului laconic.

Parţial, este şi o carte a oglindirilor: lumea aceasta în cealaltă şi invers, alte lumi întrezărindu-se, chiar şi în apele unor fântâni ale răului sau ale unor lumi pur şi simplu altfel, unde nu există, iconoclastic, chipuri. 

Un posibil mesaj ar fi acela că şi „eu am fost în labirint”, un labirint ca o peşteră platonică sau ca o cavernă misterioasă a Galaţiului, am întâlnit fiinţe acolo, unele povesteau ceva de un minotaur, poate l-am văzut şi eu, dar nu sunt sigur, cert este că atunci când am ieşit am întâlnit oameni care au fost acolo dar ei nu văzuseră nici un minotaur. Este un poem, „labirint în aer liber”, de unde am şi extras versul pe care l-am ales ca titlu.

Oraşul („între mine și oraș stă un gard rezemat/ de propria poartă/ iar poarta nu se deschide nicăieri.”, p.71), fiind între ape, Apa este element predominat, cel puţin la început, dar Lacustrul are o altă conotaţie decât la Bacovia, apele pot fi şi din lapte (laptele sărăciei, teribilă imaginea copiilor care sug coşcoveală de pe pereţi, p.21), nici Seceta condiţiei umane în unele condiţii istorice nu este uitată, transfigurată aproape pictural: „păream bătrâni și proști./ cineva ne sădise în câmpul acela/ și nu ne udase./ ne tot chirceam și deveneam zgomotoși/ doar când se întorceau ciorile de la apă./ ne picurau vreo două neguri,/ ne umpleam de funingine./ și așa, negri, mai însetam o dată./ eram un popor ciudat/ de holograme fericite./ se jucase cel ce avea orice putere/ cu noi, predispușii./ populasem o coadă de cometă/ și strigam în cor/ după ploaia din nor,/ după stâncile ascunse în mare.” (fragment din „despre secetă”, p.21-22)

Desigur, în ţinutul poetei se pare că nu mai sunt eroi, se visează, dacă nu în nota realismului fantastic sud-american (Bioy Casares are „Visând la eroi”!), măcar într-un ecou al suprarealismului resuscitat fabulos de Ed. Vinea, Nicolae Tzone realizând acolo o istorie întreagă, din toate punctele bune de vedere! Alienarea pare a fi o regină uzurpatoare, într-o lume, soră lume, unde „dumnezeu umblă desculț/ și cere de pomană/ mila noastră cea de toate zilele./ privesc în mine și nu am rai./ nici milă./ prea bunul se încalță cu aripi de hârtie./ de acum, pot să mă întorc./ nu mai suport atâta blasfemie.” (p.30-31)

Mioriţa şesului poate suna aşa: „la șes sunt oameni/ dar i-a prostit și pe ei cineva/ stau cât e ziua de lungă/ și urlă și pasc și nechează/ noaptea își iau înapoi un munte/ o stână de stele/ un teritoriu fără vreo importanță/ nu se vede până departe/ nu mă aud de la un timp/ doar animalele/ cu care mă chem/ peste viață.” (p.38)

Ce mai la deal, la vale, pe-un picior de plai, războiul Luminiţei Potârniche cu lipsa de poezie a Poeziei realităţii continuă! Juridic-liric, „cu toate căile de atac”! Este războiul ei cu „săbii de porţelan”, armură din mărgele de ghips, saboţi de plumb, poeta este varianta feminină a lui Don Quijote, trasă printre lumi de un fragment de copil cu o coroană de sârmă ghimpată, un copil care poate avea viziuni ca la Nicolae Labiş, dar trecute prin Tarantino ori Lars von Trier (apar şi destui câini, chiar şi pisici, dar nu mă gândesc neapărat la „Dogville”): „mușc din tata și strig,/ of, Doamne, de ce nu te doare/ foamea aceasta?” (icoane de lemn, p.33) Sunt ceva muşcături, expresii ale tensiunii… aşteptării: „a mea e doar așteptarea aceasta/ mai stranie în fiecare noapte,/ când aștept să se dea visul mai încolo/ ca să văd mâna,/ mai greu brațul,/ mai deloc gura care mă mușcă.” (p.88)

Dintr-un anumit unghi de citire, este o carte scrisă „în numele tatălui”, Iarna acestuia dictând final de poem: „a cui este mâna/ care mă potrivește/ cu locul acesta/ mâna tatei/ din lumea asta/ în lumea cealaltă/ mângâie” (p.41) Crocodilul din ultimul poem, aproape ca în „Doctorul Aumădoare” (exagerez aici, evident), nu se va lăsa mai prejos, dictând împotriva, dar şi pentru uitare: „ce dar nepreƫuit ar fi uitarea,/ aş putea să-mi privesc duşmanul în ochi/ fără nici o frică./ aş putea să sorb liniştită apă din râu,/ ca o vită nevinovată,/ chiar de lângă buturuga ce pluteşte,/ care s-a dovedit de nouăzecişinouă de ori/ că e de fapt un crocodil camuflat./ dacă am scăpat ar fi trebuit să am amintiri./ dar n-am./ sper ca buturuga să fie buturugă./ beau apă şi mă las iar surprinsă/ de zvâcnetul monstrului verde./ nepreƫuit dar e uitarea./ altfel, de frică, mi-aş putea rata moartea.”

Iar dacă tot vom întâlni şi poemul „sacrificii rituale”, Inconştientul poate fi şi cel care transformă acest volum într-un sacrificiu concret: „uneori îmi rămân urme de cuvinte pe mâini/ și nu-mi mai amintesc de unde le am./ tata nu tăia găini ca să nu umple covata de sânge./ la mine de unde-or fi ajuns aceste barbare porniri,/ nu am nici un fel de amintiri cu sacrificii primordiale./ doar niște vise cu jertfe de mine/ în care nimeni nu plânge ca să mă pot trezi.” (p.77)

Cert este că totul pare a fi doar un fragment din „povestea mea amânată, nescrisă.”, oglindire a visului de a fi ori a fiinţei visului de a mai fi încă alăptată de mama de sub pământ, acesata ca să nu nedreptăţim celălalt părinte…

Citit 1224 ori Ultima modificare Joi, 14 Martie 2019 18:08

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.