Ayşe Kulin, Ultimul tren spre Istanbul, Nemira, 2018
Ayşe Kulin, aflăm la o simplă căutare pe net, este una dintre cele mai citite autoare din Turcia de azi. Volumele ei s-au vândut în milioane de exemplare datorită artei sale de a scrie povești captivante despre complexitatea vieții umane. Printre romanele sale, care au fost traduse în multe țări, se numără Trandafirul de la Sarajevo, Dragostea în exil sau Fără țară. Autoarea, care locuiește la Istanbul împreună cu familia, are o bună experiență și în domeniul cinematografiei, semnând numeroase scenarii de film și emisiuni de televiziune. Această experienţă se observă şi în cazul cărţii recent apărute pe piaţa românească de carte, unde „tăietura cinematografică”, de scenariu, înlesneşte lectura, dar talentul autoarei, şi al traducătoarei, în acest caz, direct din limba turcă, Cristina Crăciun, recomandând-o nu numai pentru amatorii „de gen”.
Tradusă în 23 de limbi, recompensată cu Premiul Roma în Italia și Premiul pentru Cel mai bun roman acordat de comunitatea evreiască din Consiliul European, cartea este o combinație fermecătoare de roman de dragoste, roman istoric și roman de război.
Pentru toţi cei pasionaţi de evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi pentru toţi cei interesaţi de câteva poveşti de dragoste tulburătoare, nu numai după tipic turcesc, poveşti trăite în acei ani tulburi, cartea scriitoarei Ayşe Kulin este mai mult decât potrivită. Ca să nu spunem despre o introducere la particularităţi ale culturii, civilizaţiei şi mentalităţilor turceşti, la mijloc de secol XX: de pildă, care sunt diferenţele între un turc crescut la Istanbul şi unul din Anatolia!
Deşi evenimentele încep a fi relatate încă din anul 1933, punctul culminant este atins în anul 1943, când situaţia se prezenta cam aşa, din punctul de vedere al diplomaţiei turceşti: „…dacă Germania ar fi invadat Turcia, Rusia ar fi putut să-ţi trimită propriile trupe, sub pretextul că vine în ajutor. Inönü, cu pantofii lui de modă veche, dansa un vals periculos, pe o suprafaţă tare alunecoasă, cu trei primadone masive. În timp ce Marea Britanie îşi petrecea braţele pe după mijlocul lui, încercând să-l facă să se întoarcă spre ea, Germania îi apuca mâinile, trăgându-l către ea, iar Rusia îl călca pe picioare, cu masivele ei cizme de luptă.” (p.215-216) La pagina 6: „Trăiau vremuri tulburi, Turcia se pomenise între diavol şi marea cea adâncă.”
Mustafa İsmet İnönü (n. 24 septembrie 1884, Izmir; d. 25 decembrie 1973, Ankara) a fost, după cum ne informează Wikipedia, un politician turc care, în perioada Imperiului Otoman, a deținut funcția de colonel, pe cea de general în timpul Republicii Turcia și fost șef de stat major al armatei. El a fost și primul prim ministru al Turciei în momentul în care aceasta a fost proclamată republică, dar și al doilea președinte din istoria acesteia, după Mustafa Kemal Atatürk, providenţialul Om al Turciei, care a reuşit miracolul transformării societăţii turceşti. İnönü a fost, se pare, maestrul care a reuşit să păstreze Republica Turcia în afara nebuniei conflictului care a dus la atâtea zeci de milioane de victime. Reuşind, prin administraţia sa, fapt mai puţin cunoscut, să şi salveze foarte multe vieţi omeneşti, mai ales evrei de origine turcă, dar nu numai. Oricum, este de cercetat, dar contează mai puţin în economia receptării cărţii!
Acel tren din titlu, de fapt un vagon cu un statut special, a purtat din Franţa, via Germania, Ungaria, România, Bulgaria, câteva zeci de persoane care, ca într-o altfel de „listă a lui Schindler”, au fost „întoarse” într-o Turcie tolerantă, unde nu conta religia cetăţenilor săi. Desigur, pe acea listă vor fi şi câteva excepţii, dar nu asupra lor vom insista. Şi nici asupra prieteniei dintre evrei şi turci, care începe, într-un fel, din anul 1492, anul descoperirii Americii de către Columb!
Literar vorbind, ne vom raporta la personajele principale, evreul Rafael, descendent al unei familii ai cărei membri, timp de patru generaţii, slujiseră la Înalta Poartă ca medici, umbrit oarecum de personalitatea debordantă a Selvei, turcoaica din protipendada şi otomană, dar şi republicană, de care se îndrăgosteşte, Iubirea lor, reciprocă, fiind ţinta prejudecăţilor epocii, surprinse foarte bine de către scriitoare. Cei doi vor fi siliţi să plece din Turcia, ajungând în Franţa, care, însă, aşa cum se ştie, a fost invadată de trupele naziste, începând, încetul cu încetul marea teroare împotriva evreilor. Povestea celor doi se împleteşte cu aceea a sorei Selvei, Sabiha, căsătorită cu un diplomat turc, angajat al Ministerului de Externe, Macit, care constată, direct sau indirect, cum cultura şi civilizaţia nu pot fi garantele lipsei de barbarie, referindu-se, în citatul de mai jos, la francezi:
„I-am invidiat şi ne-am străduit din greu să-i imităm. Ca să vezi! Aceasta este mândra naţiune franceză! Care a creat atâtea capodopere de artă şi poezie. Care face cele mai bune vinuri din lume. Eroica naţiune franceză! Eroică?! Nici vorbă! N-au fost în stare să reziste presiunilor germane nici 46 de zile! (…) Iar acum se aşteaptă ca alţii să moară pentru ei, să le salveze pielea! Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, ne mai şi privesc de sus! Aroganţa lor e de necrezut! Nu mă cheamă Macit dacă nu le spun în faţă că noi ne-am câştigat războiul de independenţă luptând aproape cu mâinile goale!” (p.113)
Macit se referă la situaţia de după Primul Război Mondial!
Pasiunile sunt şi ele personaje principale, sunt atracţii interzise, apropo de tradiţii, un medic psihiatru se îndrăgosteşte de Sabiha, dar aceasta nu cedează, veţi vedea de ce, Sabiha este, într-un fel femeia fatală, şi un alt diplomat, Tarik, se îndrăgosteşte de ea, în stil… turcesc, iubirea este ascunsă, dar plecând la muncă la Paris, se angajează să facă orice pentru a o salva pe Selva (de fapt, pe numele întreg, Behice Selva Kırımlı, ı fiind aproximativ un „î”!), dacă va fi cazul, mai ales că, în scurt timp, sora exilată va avea un copil, botezat după numele altui personaj marcant, cel care însă nu a fost de acord cu căsătoria fiicei sale cu un evreu, deşi în planul său de educaţie era şi o mult mai mare toleranţă: Fazil Reşa Paşa! Care „îl admira enorm pe Atatürk, dar îi era loial sultanului”, mai ales în timpul evenimentelor la care bate apropo Macit!
Scena finală a cărţii îl surprinde pe acesta, pe bătrânul demnitar otoman, greu încercat de destin, kismet, într-o manieră picturală, de o nobleţe aparte, parcă certând, prin atitudine, toate prejudecăţile omenirii!
La urma urmelor, mesajul acesta ar fi, din totdeauna: Iubirea poate învinge! Dar mai este o carte şi despre onoare, un personaj oarecum secundar, Ferit, căsătorit cu o franţuzoaică, intrat în Rezistenţa franceză, afirmând: „Eu cred că viaţa merită trăită numai dacă facem lucruri de onoare cât timp suntem pe pământ.” (p.254)
În fine, o carte plină de surprize, scrisă într-un ton alert (de apreciat traducerea din limba turcă a Cristinei Crăciun!), care te poartă de la Istanbul la Paris, de la Ankara la Marseille ori la Lyon, de la Cairo la Berlin, evident călătoria cu trenul, zigzagând întreaga Europă, fiind de remarcat, versurile lui Murathan Mungan parcă fiind scris pe întreg cerul continentului marcat de o nebunie care uneori părea din altă parte, mai exact din infern: „Fum ce îmi sufocă inima geroasă,/ Oriunde sunt, mă însoţeşte istoria-mi sângeroasă.” (p.233)
