Evaluaţi acest articol
(1 Vot)
Fii primul care postează comentarii!

Valeriu Valegvi, Cu umbrela prin ploile acide. O anatomie a amăgirilor mele, Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2019


„Tranziţia” poetului Valeriu Valegvi a început cu volumul „Până unde aruncă undiţa sufletul?” subintitulat „Din reflecţiile unui învăţăcel”, o frumoasă surpriză literară atunci, despre care Prozatorul şi Dramaturgul Dan Plăeşu observa că este o carte filosofică, meditaţie asupra creaţiei şi resorturilor sale intime.

Erau acolo „aventurile unui poet” de cea mai bună factură în Ţara Pescarilor (şi Vânătorilor) autentici, care urmăresc animale reale sau fabuloase, inorogi de pildă, peşti-banană, peşti fugu, peşti pirapitinga, Moby Dick-uri, balene albastre, întreprind operaţiuni monstruoase pentru… capturi legendare ori minciuni mari cât lumea şi aici, evident, nu mă gândesc doar la prozatori, ci şi la eseişti şi critici literari, Valeriu Valegvi aducându-şi aminte că, la viaţa lui, a fost vânător de submarine.

În această a doua carte de eseu şi proză, prozeseu, deşi se vâna suflet(e) şi în „Până unde…”, „animalul” este mai clar şi mai subliniat vânat, una dintre direcţiile principale ale cărţii fiind, pe lângă „Viaţa de după mama” şi „Banca de întrebări”, „Antologia sufletului”, amintind oarecum de „Antologia zăpezilor”, volumul de debut al lui Săndel Stamate, mai ales prin încărcătura emoţională.

Vânare de suflet, adică… dialog cu sufletul, având ca moto nedeclarat dilema post-hamletiană: „ A fi sau a nu fi un scriitor adevărat, iată marea dilemă cu un final deschis.”

Este drept că, la vânare de lei, tigri, leoparzi, gheparzi, pume, jaguari (sufletul este felina cea mai lunecoasă, cea mai pisi, dar şi cea mai periculoasă: te poate duce direct în infernul dantesc!) nu-ţi iei umbrela, ci… artileria grea (poate să fie şi… cele 10 cărți pe care Valegvi le-ar lua pe o insulă pustie, în anul în care se împlinesc 300 de ani de la apariţia romanului „Robinson Crusoe”, și anume: Biblia, Don Quijote de la Mancha, Muntele vrăjit, Mysterium Conjunctions a lui C. G. Jung, Război și pace, Poezii de Montale, Eminescu, Nichita Stănescu, Faust-ul lui Goethe și Frații Karamazov), dar Valeriu Valegvi, subtil, se descurcă şi cu vârful otrăvit al… umbrelei eseistice, trezind lumi dispărute la o viaţă care, chiar dacă nu este fără de moarte, seduce cititorul, îl face din ce în ce mai curios, chiar dacă ritmul este încă de început de bolero. Felinele amintiri încă torc, Moartea este însă, o ştim încă de la Ivan Turbinca sau „A şaptea pecete” (Unde eşti, tu, Ingmar?) un personaj care te poate scoate din orice încurcătură, memoriile ei umane fiind o şansă nu numai pentru scriitor (care declară undeva că „este încă o șansă a mea pentru un cap de pod cu eternitatea.”, el, desigur, referindu-se la „expediţia sau naufragiul său… literare”) ci mai ales pentru cei trecuţi în lumea umbrelor şi readuşi prin Puterea Cuvântului-biopoem printre noi: scriitori, precum Simon Ajarescu, cel care a brevetat sintagma de „biopoeme”, preluată mai apoi şi de către un alt poet, rude, precum Mama (aici în rol principal), mătuşi, bunici, „Slavă blânzilor mei înaintași!”, scrie poetul eseist, dar mai ales sora Viorica şi o tânără poetă, care s-a sinucis încă din timpul liceului, paragrafele despre ele purtând o anumită tensiune, demnă de orice dispariţie prematură, cum este în cazul Julietei şi a lui Romeo.

De Mariana Seche, eleva de-a zecea, îşi aduce aminte consultând revista debutului său, revista Liceului, consemnarea, prin laconismul ei, fiind tulburătoare:

„Dintre cele 7-8 nume semnatare nimeni nu-mi mai spune nimic. La scurt timp după apariție mi s-a spus că Mariana Seche, elevă în clasa a X-a D, s-a sinucis aruncându-se de la ultimul etaj al clădirii liceului (ce curaj pentru o fată!). Era o fată liniștită, de talent, care promitea („În clipa-n care m-oi cufunda în ape,/ Cu ochi orbiți și reci și pas secătuit,/ Pe-acoperișul rece-al singurătății mele,/ Nu vreau să crească teiul sfînt.”).”

Într-un fel, V. Valegvi a dorit practic întreaga sa viaţă ca el să fi sădit un tei sfânt, precum cel unuia dintre idolii săi declaraţi, Mihai Eminescu. Iată că una dintre ramurile acestui tei o salvează de la un anume fel de neuitare şi pe ofeliana Mariana!

Reapare şi Obsesia Prieteniei adevărate, ca şi aceea a îndoielii asupra actului artistic, a acestei Căi a condiţiei umane, abordată de scriitor în mai multe feluri, chiar şi prin citări (sunt destul de multe citate, cele mai mult foarte bine alese, care te prind, te agaţă, te vânează!).

Mai zice scriitorul, fără a cita: „Până la urmă sufletul le împacă pe toate. Duce ridicolul în preajma sublimului, iar cât despre realizările forte el are întotdeauna măcar o doleanță. Sufletul se suspectează pe el însuși astfel că dacă se întâmplă ca vremurile să se precipite, el are de unde să rupă câte ceva. Nu pregetă să-și scruteze traiectoria sensibilă precum o pală de vânt. De la el pornesc imboldurile spre adevărata omenie, la el duc toate drumurile secunde. Sufletul vegheat veghindu-se.” (…)

La un moment dat este ispitit şi de „eterna reîntoarcere” propovăduită de Nietzsche, dar în interpretarea lui Mircea Eliade: «Faptul că nimic nu se întâmplă doar o dată, că irepetabilul nu guvernează peste lume și că totul e doar o iluzie este confirmat de același: „Nici un eveniment nu este unic, nu se petrece o singură dată…, ci s-a petrecut și se va petrece perpetuu; aceeași indivizi au apărut, apar și vor reapărea cu fiecare întoarcere a cercului în același loc.” Inevitabilul cerc.»

Veghind şi la amintirea… citatelor care l-au atras, „vânătorul de submarine” (acum „submarine metaforice, conduse de îngeri sau alte fiinţe, ciudate, precum acel savant din „Ponyo”, filmul japonez de animaţie), se destăinuie: „Sunt acele momente din miezul zilei când simt cum mă pot cupla la șuvoiul de energii, condus de inspirația maternă. Nu am nimic de făcut decât să nu șovăi și să cred din toți rărunchii mei. Să cred!!! E vorba de un fel de intuiție pe care trebuie s-o drămui, atent la propriile slăbiciuni. De fiecare dată mi-am propus să fiu prezent în mine sută la sută. Despre ce, despre cum și în ce fel aceste energii mă locuiesc, au de dat seama numai poemele scrise peste zi. Chiar și energiile creatoare ne pot da dureri de cap! Nu știu dacă toate poemele scrise de mine au fost în raza de acțiune a acestor energii. Desigur nepotrivirile sunt la ordinea zilei pentru spiritul certăreț… Oamenii, biete făpturi la cheremul energiilor vitale!”

100% în el însuşi, Valegvi, upgradat acum cu o frumoasă nepoţică, aşadar tânăr bunic, promite o frumoasă continuare a vânătorii sale de fiinţe, dar mai ales de Fiinţă!

Aliat cu alţi şi alţi scriitori, unii buni prieteni, precum Marin Mârza, Florin Dochia, dar şi cu legende „enorme”, „monstruoase” precum Alan W. Watts, Ray Bradbury, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cehov, Sfântul Ioan Casian, Solon, Gaston Bachelard, Eminescu, Homer, Walt Whitman, Unamuno, Buzura, Saramago, ca să dăm doar aceste nume, invitaţii săi de onoare, Valegvi ne oferă o agapă spiritual-literară de neuitat, unde muzele, atenţie, îndrăznesc să se arate! Sirene sau nu!

La urma urmelor, între ele, nu te plouă! Acid sau nu!

Citit 374 ori Ultima modificare Miercuri, 03 Aprilie 2019 14:44

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.