Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Alina Pavelescu, Sindromul Stavroghin, Humanitas, 2019


Dacă suntem atenţi la realităţile social-politice ale României contemporane, citind şi dezinvoltul roman al Alinei Pavelescu, mai că îţi trece prin cap că sindromul Stockholm se poate aplica, observa, la o întreagă naţiune, sau măcar la aproximativ o treime din ea. În cazul nostru, este vorba de România… pitorească, demnă de păstrat prin anumite muzee, nu numai ale comunismului, ci şi ale democraţiilor… originale!

Oarecum în siajul drumului spiritual, al căutatei pocăinţe autentice, deschis (şi) de către Doina Jela (cu „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”, dar şi de imensa muncă, nu numai a Doinei Jela, care a dus la toate formele de proces ale comunismului, nu mai detaliem aici!), Alina Pavelescu realizează (şi) o pastişă miraculoasă a romanului lui Dostoievski, „Demonii”, cunoscuţi la noi şi ca „Posedaţii”!

Atmosfera de început a „Posedaţilor”, cu acel umor aproape caragialesc (despre cum se metamorfozează acest umor în disperarea cea mai profundă asupra condiţiei umane politizate nu este cazul să scriu aici!), este transferată, mai ceva ca vina sau alte sentimente din sindromul amintit mai sus, firesc, împletindu-se, scenaristico-dramatizat, cu atmosfera din „A fost sau n-a fost”, Vasluiul lui Corneliu Porumboiu fiind înlocuit cu orăşelul S., de undeva dintr-o „altă” margine de ţară!

„A fost sau n-a fost” se pune însă în formula „A fost aşa sau aşa”, cititorul urmând să mediteze, după întreaga lectură a textului, şi la altă carte a rusului, „Crimă şi pedeapsă”! Mult timp însă, acest Vişinescu literaturizat, personajul principal, Septimiu Făcăleanu, ieşit la pensie ca plutonier în Miliţia penitenciarelor, este prezentat dintr-o anumită perspectivă, ba chiar, la un moment dat, chiar nu înţelegi de ce ar trebui să-l compari cu Vişinescu şi alţii ca el, de fapt el nici nu prea apucase deţinuţii politici, era unul dintre gardienii „cu faţa umană” la propriu, dar o scenă dinspre final te va repoziţiona atitudinal, deznodământul fiind altfel acceptat.

Dacă tot aminteam de o hermeneutică prin prismă cinematografică, cartea este şi o satiră a fenomenului televiziunilor româneşti, mass media în general, care au cultivat şi ele impostura într-un mod epidemic, tot se face trimitere şi la o epidemie de pocăinţă, tratată aproape kafkian!

În altă ordine de idei, este o demonstraţie savuroasă că omul este lup pentru om indiferent de regim politic, din galeria personajelor, multe antologice, de o răutate monstruoasă, remarcându-se, vorba vine, ofiţerul de miliţie Obeadă, Verhovenski al Alinei Pavelescu, şi Eugen, şeful de la publicaţia provincială „Fereastra democraţiei”… „Specimenele” de drept comun, ca să spunem aşa, cu care facem cunoştinţă, în puşcărie, unele şi ele remarcabile, precum Bivolul (scena automutilării sale este cutremurătoare!) ori fraţii Gologan, ne aduc aminte, în paginile rezervate întâmplărilor din penitenciar în timpul Revoluţiei de la 1989, şi de altă carte a lui Dostoievski, „Amintiri din Casa Morţilor”!

Dar parcă toate aceste personaje interlope sunt în umbra lui Fane Burtă, „bodygard-ul” lui Făcăleanu, un fel de Piedone pe dos (Piedone era comisar, deh! Mă refer la personajul de film italian, deşi, în ultimă instanţă, era cam sec şi previzibil, spre deosebire de personajul Alinei.)! Dar desigur, la categoria personaje trebuie să amintim şi pe Silvia, moderatoarea TV tip, personaj oarecum secundar, care apare totuşi în două scene cheie, cea a falsei confruntări televizate dintre un torţionar, interpretat fără sens şi oarecum cu altă voie (voia Sfintei Pocăinţe!) de Septimiu Făcăleanu, Marele Principal, şi trei supravieţuitori deţinuţi politici (toţi văd farsa, dar o acceptă, aşa cum se întâmplă în România de aproape, iată, un obsedant… secol!) şi scena întâlnirii cu o fostă colegă, Adelina, personajul principal feminin, a cărei percepţie asupra lumii este poate cea mai pronunţat exprimată (Cum este „Lumea Sophiei”, aşa ar putea fi şi, păstrând proporţiile filosofice, „Lumea Adelinei”, la paginile 83, 84, 138-139, 140, 172!), deşi există şi „Lumea lui Fane”.

De fapt, pe Septimiu (onomastic vorbind, exagerând evident, să fie vreo legătură cu cântecul „Seven Churches”, al formaţiei „Possessed”, invocat la un moment dat?) îl vedem, mult timp, prin mintea inocentă (zic eu încercând să-şi păstreze candoarea) a Adelinei: „Cine altcineva ar mai fi fost în stare să vadă în bătrânelul ridicol, cu manii de scriitor ratat, un erou tragic, un personaj iluminat de flama misticismului, scoborât în colbul din S. direct din cărţile lui Dostoievski?” (p.39)

Desigur, „cu lacrimi şi sânge se scrie istoria adevărată” (p.17), după opinia lui Eugen, „şmecher mare, pervers ca un cotoi” (după cum îl caracterizează un personaj cu un tricou cu cap de mort care apare, simbolic sau nu, în ultima parte a cărţii; nu spun mai multe deoarece ar fi spoiler!), literatura poate avea rolul ei în această demascare, Alina Pavelescu a ales o soluţie fericită, zic eu, din a aborda neconformist, inteligent, dezinvolt, ironic şi poate şi auto-ironic un subiect care a prins ceva timp ora de vârf a ştirilor: descoperirea şi redescoperirea unor criminali ai Vechiului Regim, dând Râsului ceea ce este al lui în lupta cu Răul absolut. Este şi… commedia dell’arte, dar nu improvizaţie de tip jazz. Comentează în emisiunea TV Adelina: „…iar cei de acasă – care cel mai adesea nu înţeleg nimic din ceea ce văd – se uită la domniile voastre aşa cum s-ar uita… nu, nu la un film de groază, pur şi simplu la o comedie.

Schimbarea de look a Adelinei, înainte de participarea la emisiunea care este punctul culminant al cărţii, oarecum, schimbare amintind de aceea a şoferului de taxi din filmul lui Scorsese, nu este deloc întâmplătoare. În „culorile războiului” sau măcar cu lacrimile colorate, jurnalista face o alegere, ceea ce şi trebuie când începi să sfidezi Răutatea care deseori îi convine să mimeze Nebunia şi să o administreze pentru un profit dătător de fiori.

Ar mai fi multe de spus despre acest roman în care pocăinţa ne apare ca o formă de perversiune, dar să încheiem cu un alt portret, cel al lui Septimiu, văzut de acelaşi nemuritor Fane Burtă (a, parcă nu am spus, îi fusese gardian la propriu; acum se inversaseră rolurile):

„Săracu’ şefu’, ce-a fost şi ce-a ajuns! Nici măcar amintirea bărbatului falnic care era odată n-o mai zăreşti prin ochii înceţoşaţi. Un moşulache diliu, vorbeşte singur cu Maica Domnului şi cu păsărelele din capul pleşuv, vai de sufletul şi de soarta lui. Păi, când era el om întreg, numai să fi intrat în celulă cu bulanul la brâu şi cu privirea aia de Jackie Chan şi nu mai sufla muscă printre puşcăriaşi! Ce ţi-e şi cu viaţa omului, azi eşti falnic ca bradul, mâine te storceşti ca o pătlăgică-n drum.” (p.29)

Bref, cum ar zice Eugen:

„- Înţelegi ce vreau să spun? Dacă tot n-am avut un Havel, măcar un Stavroghin să avem şi noi, în paştele mă-sii!” (p.16)

Citit 425 ori Ultima modificare Joi, 11 Aprilie 2019 18:37

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro