(pastel patriotic)
Mai neagră decât corbul lui Poe, o cioară trece pe deasupra mea, dinspre Călugăreni. Croncăneşte persuasiv, dar nu zice "niciodată". Cred că este cea mai flămândă dintre pământeni.
Se roteşte de câteva ori, ca o doamnă, zgribulită de frig, de istorie şi singurătate. Vede că nu am puşcă, ştie că a murit Lenor, croncăneşte şi caută nişte gunoaie curate.
Îmi vine să-i zic: te rog, doamnă cioară, ai milă de urmaşul Romei, te rog frumos, spune-mi ce să facă un urmaş fără Ţară, fiindcă tu vii de unde s-a ridicat Ţara de jos!
Cioara se aşază lângă o nucă şi dă din pene, croncăneşte persuasiv, cu ochii la cer: bătrâne, dacă n-o poţi uita pe Lenor, să nu uiţi că Gheorghe Pătraşcu nu a fost un mister, chiar l-am văzut intrând în Iulia Albă, chiar l-am auzit rostind "niciodată această cetate nu-şi va pune steag alb şi nu va îngenunchea cu pâine şi sare la poartă"!
Cioara continuă: sunt mulţi zei de nailon şi mameluci de paie; domnul Poe a ştiut cu cine are de-a face; eu nu pot spune "niciodată", cum corbul domniei sale, dar pot croncăni că trebuie să iubiţi poezia şi în vreme de război, şi în vreme de pace!
