Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Mircea Daneliuc, Cele mai tâmpite momente, Polirom, Iaşi, 2018


Deși poate mai cunoscut ca regizor, într-o lume a scriitorilor, un scurt CV de pe site-ul editurii ne aduce la cunoștință întrega sa operă literară, deloc de neglijat, aș zice la paritate cu opera cinematografică. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, secţia de limbă franceză (1966), şi Facultatea de Regie Film, IATC (1972). Debutează regizoral în cinematografie cu lungmetrajul Cursa (1975; Premiul ACIN pentru debut), urmînd ca, pînă în 1989, să ducă o luptă constantă cu aparatul de cenzură. Din cele 17 filme regizate, aproape toate primesc premii ACIN/UCIN sau străine (Glissando, 1984, selecţionat pentru Festivalul de Film de la Veneţia; Iacob, 1988, nominalizat la categoriile Cel mai bun film şi Cel mai bun actor la prima ediţie a premiilor Felix ale Academiei Europene de Film; Senatorul melcilor, 1995, selecţia oficială a Festivalului de la Cannes din 1995; Sistemul nervos, 2005, Premiul Anno Uno al Festivalului I Mille Occhi ş.a.). A debutat literar în 1997, cu Pisica ruptă (Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului; ediţia a II-a, 2013); au urmat Marilene (1999, 2005), Şchiopul binemirositor(1999); Apa din cizme (2000, 2006); Doi pinguri(2000); Strigoi fără ţară (2001, 2014); Carlo Carlini, iluzionism (2003; Premiul Naţional de Dramaturgie); Petru şi Pavel (2003, 2015); Femei în ghips (2005); Ora lanti (2007; Premiul pentru proză al revistei Ateneu); Cele ce plutesc (2009); Două spălări pe cap(2010); Băiatul fără sprîncene (2012); Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu şpiţul (2013); Andreas, Andrada (2016); Dulci meleaguri (2016) şi Teatru(2017).

Ce ne aduce cea mai nouă carte a domniei sale, în afara sentimentului că treaba (românescă) s-a împuțit, scuzați expresia, rău de tot? Sau în afara acestei senzații? În primul rând confirmarea că Mircea Daneliuc este și un mare scriitor. Apoi... Cartea, subintitulată „proză mai mult sau mai puţin scurtă”, va pune într-o oarecare dilemă cititorul, care, după lectură, trebuie să declare că „proza mai lungă” lasă un miros mai pregnant (meditativ), poate, decât „proza mai mult scurtă”.

Desigur, ca şi în „Andreas, Andrada”, scriitorul încearcă să adapteze „Patul conjugal” la… filosofia Ikea, concluzia fiind, ca mai întotdeauna, atât cât cunoaştem din operele sale, procustiană: Mircea Daneliuc va rămâne în istorie ca un bun călău a tot ceea ce a putut Românul să fie mai rău, raportându-ne la păcatele mai mult sau mai puţin capitale, nu întâmplător în filmografie căutându-se şi o… „a 11-a poruncă”! Acel film fiind dovada clară a deschiderii către universalitate a renascentistului sceptic şi sarcastic care este Mircea Daneliuc! Oarecum, din nefericire, către Universalitatea Răului… De găsit, regăsit şi în Occident, nu numai în Orient, levantin sau nu…

Filosof existenţialist al Lehamitei, Daneliuc este poate cel mai talentat… apostol al iadului caraghioşilor şi pramatiilor, un cronicar al celor „mai tâmpite momente” din, iată, aproape obsedantul secol al românilor… „Momente” care pot fi numărate de la cartea de debut, „Pisica ruptă”, în mare o autobiografie cinematografică în care pervertitei specii umane comunistoide i se arată faţa posedată…

În Ţara Grădinii Absurdului Domnului, unde, într-un fel, s-a născut Absurdul ca filozofie (şi literară), subiectele pot fi… infinite, ispita fiind mare să declari că „la început a fost Absurdul”, ca să nu spunem Prostia omenească (deseori sinonimă Răutăţii), muză cu totul şi cu totul specială, gata să răpească autorul, nu numai cu farmecele ei…

Din această perspectivă, primul text, „Aşteptând un agent principal”, capătă, poate căpăta valenţe noi, este echivalentul „clipirii” din ochi în cazul unui personaj politic real, când i se sugera că dacă vrea ajutor, să clipească din ochi, pentru a nu-şi da seama Jupânul!

Scriitorul poate chiar strigă după ajutor, prin multe dintre operele sale, dar oare cine să-i răspundă, mistic vorbind?

Particularul surprins de către scriitor poate reflecta perfect… universalul (românesc), Românescul şi în expansiunea sa… mondială. În „Vrabia”, acţiunea, vorba vine, are loc în New York, unde un românaş încearcă să se adapteze: mai întâi la viaţa românilor unde stă în gazdă, apoi la stilul american… al unor vrăbii care aduc aminte de… psihoza construită de către Patrick Süskind în „Porumbelul”. Omul terorizat quasi-hitchcockian de către păsărelele din capul lui, mai mult decât de către cele reale, suferă în fel şi chip, Süskind are soluţia lui, Daneliuc o are (sau nu) pe a lui (a personajului, căruia i se sugerează, de către gazdele româneşti, că a stat prea mult pe capul lor, că este cazul să găsească alţi prieteni)!

După „Vrabia”, deja suntem pregătiţi pentru a accede, cu sau fără mască de gaze, la textul cel mai consistent, care, mai mult ca sigur, deşi are dimensiunile (şi „pregătirea”) unei nuvele ceva mai lungi, ar fi meritat „cartea” lui, în maniera „Porumbelului”, dar mai ales a „Parfumului” lui Süskind: „Cu ferestrele bine închise”, o capodoperă… quasi-gogoliană, dacă este să batem un apropo nepotrivit decât cu oarece măsură la dispariţia nasului unui personaj. Cert este că aici nu mai zboară nu ştiu ce păsăret, ci… „însuşi Statul” (p.95), situaţia citindu-se cam aşa: România se împute, situaţia de aici devine din ce în ce mai urât mirositoare, de la cap se împute, de la cap…itală, se sugerează ar putea fi posibilă cât de curând taxa şi şpaga pe respirat (p.150)

Fals evoluţionist şi comparatist, este o replică peste timp „Gropii” lui Barbu, „gropile” de la Glina şi Chiajna revendicându-şi existenţa! Doru Pop, un moroşan rătăcit în Bucureşti şi Europa, personajul principal, are la un moment dat senzaţia că el devine purtător al Putoria Magna… Chiar dacă luptă prin orice mijloacele pentru a rezolva situaţia neplăcută: devin un as al petiţiilor, este gata să inventeze un alt haştag, începe să fie hărţuit de autorităţi, dar tot nu se lasă, aderând, sic, la minimalism: „Pute în Bazilescu!!! Atât, şi iscălitura. Nici nu trebuie altceva, l-au adus treptat la ideea că enunţul bun e concis, nuclear. Nimeni nu mai citeşte compuneri. (Nota Bookhub: atenţie şi la recenzor!) Pute în Bazilescu!...” (p.176)

Bref, o carte surprinzătoare, care vă va pune pe gânduri, pe nas, vă va adresa alte şi alte întrebări, poate legate şi de diferenţa dintre Codul Onoarei şi Codul Duhorii… Viguros, necruţător, Mircea Daneliuc „vă/ne filmează” în continuare… Sufletele noastre, ca nişte păsări din filmul celebru, se învârt în jurul nostru, vor să intre, dar dau din ce în ce mai des doar de termopanele noastre cele de toate zilele…

Citit 701 ori Ultima modificare Miercuri, 08 Mai 2019 15:43

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.