Cu o lună şi trei săptămâni înainte de a împlini 84 de ani, a plecat la Ceruri Alexandru Jula – ardeleanul care a devenit simbol al Galaţiului, unde şi-a legat sufletul de oamenii locului, de instituţiile sale artistice, de Dunăre.
S-a născut la Şimleu Silvaniei din judeţul Sălaj, la 24 iulie 1934. A avut o copilărie chinuită: după Dictatul de la Viena, pentru a scăpa de opresiunea horthistă, s-a refugiat din localitate, adesea rătăcit de familie, până a ajuns din „România ocupată în România încă liberă” – cum însuşi se exprima într-un interviu luat de Gh. Nazare. A urmat Liceul Comercial din Cluj-Napoca. La absolvire, a fost repartizat la Bistriţa. Cum avea în sânge şi în glas doinele, horele (cântecele), tărăgănatele, timp de un an a activat, ca solist vocal, într-un colectiv de artişti amatori deosebit de talentaţi, realizând spectacole de revistă apropiate de nivelul profesioniştilor. Făcând un ocol printr-o localitate de la graniţa cu Iugoslavia, a venit la Galaţi, la surorile sale. „Primul lucru pe care l-am făcut: m-am dus să văd Dunărea. Apoi, la întoarcere, am văzut un afiş. Teatrul de Estradă prezenta spectacolul «Sugestii şi reclamaţii». N-am să uit asta toată viaţa.” - îşi amintea marele artist (într-una din scrisorile pe care ni le-a trimis, când adunam material pentru micromonografia apărută în 2010, în volumul „DESTINE – Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad”, Ed. TIPO-MAN, Ploieşti, 2010). S-a prezentat la directorul teatrului, Aurel Manolache, timp de zece zile la rând. În după-amiaza celei de a zecea zile, „Aurel Manolache, când m-a văzut, l-a trimis pe Milu Iosipovici [regizorul] să mă expedieze. «De unde vii?» m-a întrebat acesta. «De la Bistriţa.» «Măi băiete, tu ai mai cântat undeva?» I-am spus «Da, la Bistriţa.» Aveam la mine un program pe care eram trecut de nouă ori. Am fost chemat şi ascultat. Aurel Manolache mi-a zis «De mâine eşti angajat provizoriu», iar provizoratul a durat 50 de ani, după ce, la 1 octombrie 1954, am fost angajat la Teatrul din Galaţi.
Răsfăţat al scenei, al emisiunilor radiofonice şi al celor de televiziune, al diverselor întâlniri şi evenimente culturale, Al. Jula a purtat făclia muzicii uşoare româneşti, până în ultimele luni de viaţă, 65 ani.
S-a menţinut, de-a lungul anilor, cap de afiş în spectacolele care includ şi muzică uşoară. E drept, în „perioada de tranziţie”, a avut o perioadă grea, pe care artistul a depăşit-o: a suferit o operaţie de inimă. În VIAŢA LIBERĂ din 17 iunie 1999, ziarista Angela Ribinciuc scria: „După o perioadă mai dificilă, pe care a depăşit-o cu bine, cu o inimă proaspătă şi plină de dragostea semenilor”.
La Al. Jula melodia e frumoasă, armonioasă, textul e articulat pe ritmul antrenant, la care se adaugă glasul atât de plăcut şi de personal, care te poartă spre alte zări.
Colaborarea cu Dumitru Lupu adaugă o valenţă în plus artei sale: „bunicul” cel blând cântă şi-i încântă pe copii. Mereu spunea „nu-i nici o afacere să mori la 25 ani. Bucuria mare este să trăieşti cât se poate de mult”. Şi Al. Jula, odată trecut de 80 de ani, n-a mai fost bătrân, a devenit longeviv (cum spune conducătorul meu de doctorat, prof. univ. Şt. Cazimir). A cântat, de-a lungul carierei, muzică pop, disco, etno, melodii din repertoriul internaţional, cântece de petrecere, romanţe, balade, muzică populară, dar şi melodii pentru copii. A avut peste 20 de albume discografice, de la primul scos în 1966, de Electrocord - «Ionel Miron şi Alexandru Jula», până la cele mai recente, Un ocean de iubire şi De ce n-ar fi şi a treia tinereţe, produse în 2012, de studioul Spiros. A fost răsplătit cu numeroase premii, medalii şi trofee, a fost desemnat Cetăţean de onoare al oraşului Galaţi. La 8 ianuarie 2004, a primit Meritul Cultural în gradul de Comandor. Pe 3 iunie 2018, acest simbol al Galaţiului, „ultimul romantic”, a plecat, dar n-a plecat de tot. A rămas cu noi, în sufletele noastre, îi vom asculta cântecele înregistrate, face parte din patrimoniul nostru cultural, înscriindu-se în rândul nemuritorilor. N-a fost numai un interpret de muzică (de mai multe genuri), ci şi un animator şi susţinător al vieţii culturale din Galaţi şi din ţară. Al. Jula a lăsat ecoul, trăirea cântecelor sale, în sufletele noastre. Îi ascultăm sau îi fredonăm melodiile şi comunică şi azi cu noi. După mărturisirea proprie, nu el îşi alegea cântecele, ci inima, cu iubirea lui. Era un om care gândea pozitiv. Iubirea era cea care-i justifica şi-i purifica existenţa: „Nu voi spune adio iubirii nicicând”, iar iubita îl ancorează „Între pământ şi cer/Nu mai alerg stingher/Acum te am pe tine/Şi avem iubirea noastră”, „M-am însurat o singură dată şi am, de atunci, aceeaşi consoartă” – îi mărturiseşte lui Gh. Nazare, în interviul apărut în revista ARMONII DE TOAMNĂ, nr. 1/2016, p.22. Această consoartă este doamna Lucia Jula, care i-a stat alături la bine şi la rău, i-a fost sprijin întreaga viaţă. Având şi domnia sa structură muzicală, l-a inspirat, i-a creat acea atmosferă unică de iubire şi de preţuire faţă de femeie. În textele cântecelor lui Al. Jula iubirea şi femeia (iubita) sunt repere ale existenţei sale: mesajele sunt deosebite, textul cântă într-o logodire perfectă cu melodia şi cu sufletul său, iar melodia „rezonează” în poezia pe care o-mbracă. Iubirea împărtăşită face ca totul să cânte – „Şi mare şi cer ascultă/Parcă dansează o lume întreagă/E vrajă şi fantezie” (Mulţumesc iubirii).
Alexandru Jula rămâne un interpret venerat nu numai de generaţia ajunsă la vârsta înţelepciunii. E drept, tinerii nu-l cunosc, dar, după ce-l ascultă, nu-l mai uită şi solicită cântecele sale. Pentru că în aceste cântece predomină primăvara şi, aproape din toate, izbucneşte tinereţea cu freamătul ei.
După o piesă interpretată de el, rămâne în noi ecoul cântecului şi al glasului binecuvântat de Dumnezeu al inegalabilului Alexandru Jula. Deşi a plecat, a rămas, nemuritor, în inimile noastre. „Poate că un stins ecou/În inima îţi va tresări/Şi-atunci eu în gândul tău/Voi reveni tiptil...” (Când liliacul...)
