Hitchcockline - poliţiste, mai altfel | Martor ocular
Foto: bagsjewelry.site

Hitchcockline - poliţiste, mai altfel | Martor ocular
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

„Tâmpito, ce te holbezi aşa, ce, n-ai mai văzut cagulă?! – urlă tâlharul, lovind femeia peste faţă. Charlotte nici măcar nu icni. Însă căută să nu zâmbeasca: asta putea să-l irite rău pe pitecantropul care îşi trăsese nişte inele de dimensiuni mari peste mănuşile care evitau lăsarea de amprente. Omul continuă să răcnească. Mai spărsese vitrina cu inele, cercei şi coliere şi aruncă în pungă, la grămadă, bijuterii de milioane şi fake-uri din tinichea suflată cu aur. „Nu fi isteric, Princip!” – îl domoli cel înalt, care era sigur francez. I se vedea zâmbetul răutăcios prin fanta cagulei. Alese de pe raftul cu parfumuri un flacon oarecare şi îşi stropi tovarăşul balcanic: „Ia, măcar să miroşi ca un domn!” Cel numit Princip îşi scoase cagula şi îşi şterse cu ea fruntea asudată… Era o fiolă de „Violence”, un parfum bun, îşi spuse femeia. Nu şi cel mai scump. Acolo se găseau parfumuri unicat, mult mai scumpe decât inelele de aur cu piatră preţioasă sau semipreţioasă, dar ce să ceri de la nişte mizerabili fără gust?! „Violence” era din gama parfumurilor chypre; ea le prefera însă pe cele cu miros de piele, „Glourious”, de pildă...

„Doamnă, eu zic să încercaţi adidaşii, vom merge mult pe jos, îi spuse sergentul de poliţie, iar Charlotte Brown îi urmă sfatul. Vom lua mai întâi la rând bistrourile. Tâlhari mediocri ca ăştia se simt bine sărbătorind.” Parisul era mare, însă ei cutreierară mai întâi foburgurile. Până reuşeau să vândă marfa prădată, cei doi nu vor intra în cazinoruri sau restaurante luxoase şi nici nu vor părăsi Franţa, presupuneau poliţiştii. Un pub la Gara Saint-Denis, la periferii, în cartiere precum Chateau Rouge, Stalingrad, Porte de la Chapelle, Barbès. Ea intra, trecând cu pasul sigur printre mese, poliţistul o proteja discret de la distanţă, apoi ieşeau: nu, ticăloşii nu erau nici aici. În barul „Piranha” din strada Emile Cordon dădură peste obişnuiţii peşti şi traficanţii de droguri cu dichis şi tot aici Charlotte putu exclama: el este. Sergentul sună după întăriri şi, după ce femeia ieşi discret afară, arestară un grup mai mare.

Ca de obicei, la identificare strecurară, de umplutură, şi doi nesuspecţi. Nu ştiau dacă reuşiseră să aresteze amândoi hoţii. Cel puţin unul dintre ei urma să fie identificat acum de martorul ocular al jafului. Cei cinci fură înşiraţi lângă peretele din fund al sălii pentru interogatorii şi, lucru straniu, lumina se stinse în încăpere.

(2)

Nu, nu era o ocazie bună de evadare sau de luare de ostateci: poliţiştii îi avertizaseră pe bărbaţi că sunt dotaţi: ochelari cu infraroşu şi camere cu termoviziune… Uşa se deschise şi doar pentru câteva clipe cei cinci bărbaţi aliniaţi pe lângă perete, în sala cu lumini stinse, putură vedea, doar fugitiv, silueta unei femei cu adidaşi. Poliţistul în uniformă care o conducea prin întunericul dens, dotat şi el cu ochelari cu infraroşu, o oprea în faţa fiecăruia. Apoi cei doi, poliţistul şi martora oculară, ieşiră. „E al treilea şi îl cheamă Princip”, anunţă Charlotte pe poliţişti, odată ieşită pe hol. „L-am auzit pe celălalt că îl numea aşa, Princip. Ca pe studentul acela de la Sarajevo, ştiţi?” 

Englezoaica, care fusese angajată aici la Paris tocmai ca scent specialist – adică expertă în mirosul secret al parfumurilor, declarase în cele mai mici amănunte tot ceea ce „văzuse” în timpul jafului.  

Atunci când Princip îi repetase Charlottei „Ce, n-ai mai văzut cagulă, cucoană?!”, pe celălalt îl pufni râsul. „Dar mi-a văzut faţa”, se justifică Princip. „Nu vezi că nu vede?” – îi spuse celălalt, Joachim. „Uită-te la ea cum se uită fix. Dacă ţi-ar fi văzut moaca nasoală, acum ar fi dârdâit de frică.” Princip răsuflă uşurat: „Atunci, am noroc.” Joachim îl corectă: „Nooo, ea are noroc: dacă te vedea, trebuia să o mierlim pe mititica!” Princip îşi apropie faţa de a ei şi femeia îi simţi răsuflarea murdară: „Da´ dacă se preface, dacă vede cât-de-cât?” Monsieur Henri, Monsieur Henri, şeful de raion de la bijuterii, îndrăzni atunci să spună: „Domnilor, aveţi cuvântul meu de onoare: este complet oarbă, din naştere.” Joachim se întoarse spre Henri, zâmbind serafic: „Dar tu nu eşti orb.” Şi îşi descărcă  tot încărcătorul. Henri fusese un om bun, mai ales că se pricepea la parfumuri... Charlotte spera să i-o plătească acelui Princip. Cândva...

Când apăruse la locul faptei şi poliţia din Arondismentul IX, comisarul Ginot exclamase: „Lăsaţi-mă, ce martor ocular spuneţi că aveţi?! N-a putut vedea!” Femeia îl corectă: „Dar simt ca un câine de vânătoare. Voi căuta urma parfumului „Violence”, merg oriunde pe străzi, ei au plecat pe jos.” Deşi francez, comisarul nu auzise de acest super-parfum. Atunci, englezoaica murmură superior: „Între sublim şi ridicol nu este decât un singur pas. Pasul Calais”...

(Sfârșit)

Citit 1289 ori Ultima modificare Marți, 26 Noiembrie 2019 14:39

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.