Dorian Stoilescu, "În faţa tirului", Editura AGOL, Bucureşti, 2019
Unul dintre titlurile iniţiale ale manuscrisului devenit acum carte de debut era "Australian Open". Şi pentru că poetul, profesor universitar de informatică şi matematică, doctor în educaţie, este de câţiva ani buni cetăţean (la fel de bun) al ţării de la Antipozi, încercând să se adapteze din multe puncte de vedere, inclusiv literar, lumii de acolo, după ce mai trecuse printr-o experienţă de acest gen, cu variaţiunile de rigoare, în Canada… "Open" deoarece ar fi şi o carte de debut, de deschidere…
Aşadar, Dorian Stoilescu este un cetăţean universal la propriu, care, însă, pe ultimele rânduri ale cărţii, declară că: "Iubeşte oraşul Galaţi cel mai mult dintre locurile în care a trăit". "Febra literară" care l-a cuprins benefic în ultimii ani, după încercările din prima tinereţe, a fost atent tratată cu lecturi nenumărate din poeţii contemporani şi nu numai, cu treceri prin teorii, arte poetice, existând o ancorare lucidă şi voită într-un metamodernism vecin sau nu cu postumanismul care pare să ia locul fantomei postmoderniste, publicări în reviste prestigioase, precum "Viața Românească", "Convorbiri Literare", "Familia", "Poezia", "Itaca", "Axis Libri", prezenţa în antologii din România şi Australia, lecturile în cenaclu, discuţiile aprinse (on line sau live) asupra formei volumului/ manuscrisului cu Iulian Grigoriu, Andrei Velea, Loredana Tudor Tomescu, Nora Vasiliu, Viorel Timaru, Irina Floriana Alexandrescu şi, cu voia d-voastră, subsemnatul, toate acestea „au forjat” şi apoi „au polizat” un manuscris care poate fi considerat un debut de referinţă, primit cu entuziasm şi de o poetă precum Ana Blandiana, care îl însoţeşte pe coperta a IV-a: „Paradoxal în fascinația pe care poemele lui Dorian Stoilescu au exercitat-o din prima clipă asupra mea a fost raportul - contradictoriu și, în același timp, armonios si neliniștitor ca o aură - dintre indiferența formei și sfâșietoarea implicare sufletească și intelectuală, și chiar fizică (pentru că o durere este întotdeauna ceva fizic) a conținutului.
Un poet metamodern căruia îi pasă de tot ce vede, de tot ce simte, de tot ce încearcă să înțeleagă sub imperiul unei aproape insuportabile intensități.
Poeme de emigrație, poeme de țară, poeme de revoluție, poeme de dragoste - ceea ce apare evident la lectură este urgența lor implacabilă, faptul că trebuiau scrise, că autorul lor nu avusese de ales, că fusese obligat să o facă și, dacă nu ar fi găsit cuvinte ca să se exprime, ar fi folosit pietre sau bucăți de lavă.”
Radiografia lirică a post-umanului, meta-umanului nu începe la Dorian Stoilescu de la propria sa experienţă. Există şi un excurs istoric, măcar până la experienţa de război şi de lagăr a bunicului, de regăsit în poemul „tratament împotriva ruginirii bunicului”, dacă nu luăm în considerare versuri precum acestea, din „despre galaţi, o graniţă corectă dintre vest şi est”: „locuind aici capeți un polen eretic peste ființă/ la început nu știi dacă să mulțumești/ sau să te gândești de nu cumva viața cere prea mult/ de la indivizi ca tine/ locul asta a fătat așezăminte faine și pui de viță bună/ porturi, târguri, garnizoane din timpul grecilor și al romanilor...” (p. 7)
Barbu Nemţeanu este continuat, într-un fel, de… Dorian Australianu care, însă, este, de fapt, trecând peste orice glumă, doar Dorian Gălăţeanul, mai ales prin declaraţia de dragoste anunţată mai sus. Galaţiul la poet este universul (în) mic, când se trece meditaţia asupra întregii umanităţi, de la Toronto până în Sidney, şi de la est la vest şi invers, trecând prin orice cartier chinezesc care a apărut vreodată pe Terra, fentând romgleza amintită la pagina 6, se ajunge la condiţia de înstrăinat a Omului, care caută sensul, tradiţional sau nu: „o pană digitală a început să râgâie să mă-înjure.../ atunci tâmpla cu stea postcomunistă a crescut pe sub ușă/ mi-a spus că mă bate la fund de pretind că nu-înțeleg sau mă port bezmetic:/ i-am dat de înțeles să-și facă rate la mersul pe cărbuni aprinși/ în piețele suferințelor publice/ dar ea mi-a răspuns că nu are nevoie/ pentru că i-a crescut pe spate un submarin postrevoluționar diamantin/ și nu vrea să facă infecție// eu i-am spus că sunt cumătru cu ciobănescul mioritic/ că am covor de gâze cu graiuri din moldova/ unde de altfel mi-am pierdut inima/ că semnele cusute pe costumele populare curg/ din capitala țării în sens invers/ cărate de tirurile și de vapoarele nerusești/ ale dorurilor nerambursabile/ și că vreau să mă întorc// ea mi-a zis că am rămas demodat/ (…)// am urlat:/ ţuţea tonegaru noica... samurai de legendă!/ i-am spus că sunt un fel de seismograf aiurit/ (…)/ inima mea dintr-o vitrină râde-plângând/ prăbușită-n sondaje/ și că arde ofrande de stele în cloroform/ visând la un țărm uitat de pe dunărea/ de-acasă// ea mi-a zis să mă duc în america/ la falusurile financiare ca niște zgârie nori/ să mă rog la ele/ (…)/ eu nu am mai rostit nimic și am tăcut eroic:/ atunci ia comisia mea de experți mi-a spus/ i-am răspuns că dintre răsărit și apus/ îl prefer pe leonard doroftei boxerul/ că a fost elevul lui mama/ și că s-a întors și încă pocnește bine/ atunci s-a supărat și a plecat/ trimițându-mă să cumpăr de vizavi/ de la chinezi”… „De vizavi de la chinezi” se numeşte poemul, de fapt întreaga carte este şi o satiră la adresa întregii lumi, a globalizării, care are şi ea defectele ei, dar, dincolo de criza omului contemporan, cetăţean al satului universal, sat care vrea să cucerească mai întâi sistemul solar, supravieţuieşte şi umanul, firescul, amintirea părinţilor ş.a.
Luat în Ansamblu, doar când te gândeşti la Australia prima oară îţi vin în cap opera din Sidney, cangurii, tirurile/camioanele lor, de acolo, personajul Mad Max, poetul este un Mad Max sui generis, care invocă muza furiei, dar şi a empatiei, a bucuriei de a fi, de a se uimi permanent asupra evoluţiei copiilor săi, a părinţilor săi, a femeilor iubite, multe texte fiind şi mici schiţe de nuvelă, finalul uneia, ca o meditaţie şi asupra încăpăţânării, fiind exemplar: „am fugit întotdeauna de femeia care/ decisese deja că trebuie să fim împreună/ (…)// și-am ignorat țara pentru care/ deciseseră alții că mi-e cea ursită// acum mă abandonez în nesfârșite iluzii, rătăciri și oglinzi/ topindu-mi bucăți de carne în parfumuri de spini/ făcute pentru Tine, știute doar de Tine/ pentru femei, idealuri, țări, vieți.../ adulmecând opaluri cu neuroni, împroșcat/ de ridicoli și îndepărtați troli și dragoni,/ stârpit de amintiri și nevoi aleg să mă îmbăt/ de vinul dorului prorocit, chiar în ghetsimani,/ ținând timona uitată regal, continuând la nesfârșit să păzesc/ șoapte, speranțe, amintiri, fețe, lanțuri din ale lumilor crez/ și spectacol”.
Raportându-ne la vremurile noastre foarte recente, dacă ne amintim de omuleţul acela din Piaţa Tien An Men, care stă în faţa tancului înfruntându-l, Dorian Stoilescu stătea, veghind, păzind, doar cu un simplu manuscris în faţa tirului care venea, venea, dar, iată, s-a răsturnat, măcar pentru o vreme, iar ceea ce va rămâne va fi prezentat la Librăria "Alexandria", vineri, 14 iunie, ora 18.00, unde va fi lansarea cărţii.
