CRONICĂ DE CARTE | Un manual de seducţie al cititorului contemporan de fantasy

Marian Coman, Omuleţul din perete şi alte povestiri fantastice, Nemira, 2019

Deja un maestru al horror-ului fantastic românesc, Marian Coman se întoarce la… locuri ale crimelor literare mai vechi, „crime” care au bucurat cândva „vânătorii de debutanţi” ori începători…

Cu un Stephen King referinţă exactă pentru acest volum, apelând la acele texte mai vechi, din primele cărţi, dar introducând şi texte inedite, face hocus pocus (adică munceşte din greu, că magia literară nu este chiar atât de simplă!), şi ceea ce rezultă este un manual de seducţie al posibilului cititor contemporan de fantasy…

Sunt, de fapt, trei cărţi şi un epilog, epilogul intitulându-se chiar „Omuleţul din perete”, acest personaj(-text) dintr-o carte care ar putea fi tipărită şi… cu ciocolată, într-o ediţie specială, interconectând, într-adevăr, toate scrierile, dându-le alura unui roman non-conformist, experimentalist, amintind, în multe privinţe, de serialul celebru pe când nu prea erau televiziuni prin cablu, celebru la noi, „The Twilight Zone”, revenit chiar pe 1 aprilie 2019 în prim plan, cu o nouă serie…

Totul şi toate adaptate însă la România de Sud-Est, de la Mare la Dunăre (este lumea… re-creată de puterea scriitorului „nebun”, personaj în carte!, nebunia fiind twistul pe care mizează Coman, nebunul fiind, desigur, un fel de pălărier care poate scoate din joben minunăţii de groază sau nu: sunt pagini de o frumuseţe aparte, literară în primul rând, rivalizând cu pagini ale unui Cărtărescu sau Tudor Ganea), cu trimiteri clare la generaţia cu cheie la gât, p.12, cu ţevile cu cornete, arme cu lunete câteodată, cozile la alimente, marele dor după portocale, acţiunile desfăşurându-se şi înainte de 1989, dar şi în spaţii parcă atemporale… Dar cu siguranţă misterioase, şi predispuse la evenimente bizare, fantastice, cum ar fi un… centru de corecţie, cartierele mărginaşe, sate bântuite de „fantasticul care nu iartă pe nimeni” ş.a.

Este la Coman un fel de existenţialism horror mai accentuat, parcă altoit cu spiritul unui Holden Caulfield care a gustat din… peştiibanană!

Tudor Ganea chiar scrie pe coperta a IV-a nişte rânduri mai mult decât măgulitoare, înrudite cu mai tot ceea ce am scris eu despre proiectata trilogie a Haiganului:

„Citind cartea lui Marian Coman, ai impresia că Stephen King dă drumul unui balon roşu printr-o gaură de iepure ce conectează suburbia americană de satul şi litoralul românesc. Cu scene parcă desprinse dintr-un film de M. Night Shyamalan sau Guillermo del Toro, dar şi cu o nostalgie discretă, scrisă într-un registru realist stăpânit excelent, lui Marian Coman îi reuşesc graţia pasului pe sârmă, dar şi forţa săpăturii narative de tip şvaiţer, care perforează textul şi interconectează poveştile între ele spre un final în care zidurile se transparentizează.”

Parcă personajul principal este Cala, „Doamna Cala”, obsedanta Cala, căreia i se dedică şi o „Copilărie…, şi o tinereţe, o maturitate, o nebunie… Cala şi scriitorul, povestitorul, multitudinea de naratori care pot fi şi nişte demoni, ai creaţiei, anti-creaţiei, meta-creaţiei!

O Cala aproape spiriduş, aproape înger-demon care se pierde într-un labirint (labirint mişcător, caleidoscopic) de carte, devine sau mai degrabă se prăbuşeşte fiinţial într-un fel de personaj feminin negativ dickensian, şefă la acel „orfelinat” (trimitere la „El Orfanato”, produs de Del Toro!) de corecţie, amantă a unuia care auzea voci care îi şopteau că o să fie rău când chiar urma să se întâmple ceva rău sau urma să aibă, de pildă, o revoluţie lovitură de stat precum cea din 1989, decembrie.

Cei care s-au săturat de răsuflata aluzie la cutia de ciocolată a mamei lui Forrest Gump (spunea aceasta că viaţa este ca o cutie cu bomboane de ciocolată, niciodată nu ştii ce surpriză vei avea când o vei lua pe următoarea bomboană), vor putea folosi acum cartea de ciocolată a lui Marian Coman, un fel de „testament mistic de ciocolată” („Testamentul de ciocolată” era cartea lui Coman din 2007), supra-soluţie jkrowlingiană la jocul literar propus, o carte magică care relativizează totul: „…fiecare pagină din cartea asta e un bilet spre o altă lume. Că lumea asta a noastră devine transparentă când foloseşti cartea şi că poţi păşi prin ea fără să o atingi. Că poţi trece prin uşi fără să le deschizi, că poţi zbura ori că poţi umbla pe sub pământ, că poţi să vezi lucruri pe care în mod normal nu ai cum să le întâlneşti. Şi că poţi să priveşti în sufletul oamenilor. Că acolo vezi dacă sunt buni sau răi.” (p.106)

Personajele din carte par a fi, măcar unele, conştiente că sunt într-o carte („Suntem într-o carte. În cartea vreunui nebun…”, p.57) sau că aparţin unui manuscris neterminat, riscând să dispară dacă scriitorul, cuprins de o lene… fantastică, nu se reapucă de scris.

A, să nu uit, sunt şi… germenii unor poveşti de dragoste care au farmeculnemuririi, Lala, o puştoaică, pe lângă Cala, revendicându-şi şi ea importanţa şi frumuseţea (da, Marian Coman parcă revelează şi acest adevăr: orice frumuseţe este, din perspectiva adevărului şi eternităţii, tot o poveste de… groază!), cu eleganţa ambivalenţei florilor de păpădii (galbene şi alb-pufoase):

„Chestia cu păpădia era în felul următor: de când ne întâlneam, ne chinuiam să găsim cel mai frumos glob de păpădie, cel mai mare şi cel mai pufos. Apoi îl ţineam în mână toată ziua, până ne despărţeam. Iar atunci, la sfârşit, Lala sufla în el făcând să zboare zecile de seminţe în toate direcţiile. Căci Lala sufla în păpădie într-un fel anume, cum nu credeam să reuşesc eu vreodată, şi seminţele explodau ca un foc de artificii. Şi, într-un fel, chiar era un foc de artificii. Era mica noastră sărbătoare.” (p.122)

Bref, o carte pentru marile vacanţe, de ţinut în braţe, de suflat către stele când îţi dai seama că lectura unei cărţi bune chiar este una dintre sărbătorile acestei scurte vieţi! Viaţă de fluture într-o lume a roboţeilor făcuţi din pachete de ţigări ca să facem aluzie la unul dintre cele mai seducătoare texte, „Albiliţa” (tot vorbeam de magia… fluturilor lui Cărtărescu ori de hipnotizatoarea lume a lui T. Ganea din „Cazemata”!), unde o puştoaică, Teodora, îl întreabă pe naratorul, puşti şi el:

„Dacă ţi-ar creşte aripi, ai avea curajul să le arăţi cuiva?”

Altfel spus, dacă ai avea omuleţul tău, din peretele tău, ai spune cuiva?

Dar dacă, după ce ţi-au crescut aripile, nu mai poţi să spui decât celor cu aripi?

• Click to open image! Mareste imaginea
•