Luni, 24 noiembrie, de la ora 19,00, are loc la Cinema City Galaţi proiecţia de gală, în prezenţa unor membri ai echipei care l-a realizat, a filmului "Cravata galbenă", dedicat vieţii extraordinare a dirijorului Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari muzicieni pe care i-a dat România. În preambulul acestui eveniment, le-am adresat câteva întrebări regizorului Serge Ioan Celebidachi şi producătoarei Adela Vrînceanu Celebidachi, care au răspuns, în exclusivitate pentru cititorii "Vieţii libere", ceea ce puteţi citi în continuare.
- Este dificil să găseşti lucruri nespuse despre filmul "Cravata galbenă", fiindcă, de la premiera de gală, se vorbeşte şi se scrie foarte mult despre această mare realizare a cinematografiei româneşti. Chiar, apropo de traseul identitar atât al filmului, cât, mai ales, al dvs., consideraţi filmul unul românesc? Dumneavoastră vă simţiţi român?
Serge Celebidachi - Acest film este filmat 100% în România, a fost lucrat în post-producție 100 la sută în România și mixat la Paris de un specialist român, este finanțat 100 la sută din surse românești și folosește în proporţie de 99% o echipă românească. Deci da, cred că îl putem numi un film românesc. Singurul lucru pe care nu îl are românesc este limba originală, deoarece aveam nevoie de o distribuție internațională pentru a avea șansa de a călători în jurul lumii cu filmul.
În ceea ce mă privește, sunt 100 la sută român, prin sânge. Totuși, m-am născut la Paris, am crescut la Paris, apoi am plecat în SUA pentru a studia teatrul și filmul, și înapoi la Londra, unde am locuit o perioadă, înainte de a mă muta în România din 2015. Nu mă pot simți 100% român, pentru că am fost crescut în străinătate, având privilegiul de a învăța din culturi diverse - pe lângă cea română, cu limba mea română care este atât de limitată pe cât este, din păcate - dar inima mea bate pentru România în fiecare zi și țin la România mai mult decât la orice altă țară.
- Nu sunt critic de cinema, vom lăsa specialiştii să se pronunţe asupra calităţilor filmului realizat despre viaţa unei personalităţi uriaşe, pe care chiar şi o peliculă de 20 de milioane de euro greu o cuprinde. Aş vrea să ştiu, însă, dacă, în calitate de creatori ai filmului, dar şi de membri ai familiei, credeţi că maestrul Sergiu Celibidache l-ar fi urmărit cu plăcere, ar fi susţinut distribuţia şi soluţiile regizorale alese? Era marele muzician un consumator de film?
- Tatăl meu era un critic dur a tot şi toate, aşa cum ştim. Mă îndoiesc că ar fi fost impresionat de un film centrat pe viața lui. Acestea fiind spuse, mi-ar fi respectat alegerea artistică și ar fi judecat-o după capacitatea sa narativă și impactul emoțional resimţit când îl vedea. El era un spectator de film pasionat, în plăceau în mod special western-urile şi majoritatea peliculelor lui Chaplin, pe care le urmăream împreună foarte des.
- Am remarcat, din interviurile date de actorii care joacă rolul principal, că a fost nevoie de o pregătire intensă - au învăţat germană, să cânte la pian. Fac aceste lucruri parte din antrenamentul obişnuit al unui actor sau se optează de regulă pentru soluţii de "păcălire" a audienţei - dublare de voci sau mâini, suprapuneri de imagini etc?
- Probabil depinde de abordarea regizorului. A trebuit să ne apropiem cât mai mult de personajul existent și să oferim o credibilitate maximă scenelor muzicale/dirijate, deoarece, în opinia mea, nu există nimic mai rău decât cineva care se preface că dirijează (sau cântă la pian). Aşa ceva îl scoate imediat pe spectator din poveste. Așadar, pentru noi, nu a fost neapărat o alegere, ci o obligație de a săpa adânc și de a învăța cu adevărat "meşteşugul" respectiv, pentru a fi credibili în fața orchestrei și, în final, în fața publicului.
- Deşi în film nu există o menţiune directă în acest sens, din punct de vedere istoric familia Celibidache este legată de oraşul şi regiunea Galaţi...
- E drept. Să condensezi o odisee de 70 de ani în 2 ore și 17 minute necesită un proces selectiv care să ne permită să extragem doar esența personajului. Multe aspecte ale vieții sale nu au putut fi prezentate, altfel filmul ar fi durat 10 ore sau mai mult... Din nou, acesta nu este un document istoric, ci o poveste care te duce undeva și te va cufunda (sperăm) în emoții și sentimente mai veridice față de viață și, în cele din urmă, față de tine însuți. Am ales ceea ce am considerat a fi cele mai semnificative puncte pentru a putea ajunge la o narațiune construită pe o structură în trei acte.
- Expunerea pozitivă pe care această peliculă i-o face României este greu de cuantificat, dar indubitabilă. Aţi avut sprijinul autorităţilor române în timpul filmărilor?
Adela Vrînceanu Celebidachi - Da, am avut suportul Centrului Naţional al Cinematografiei, apoi al mediului privat şi am primit şi susţinerea Oficiului de Film şi Investiţii Cultural. Filmările s-au derulat când Ministerul Culturii era condus de Raluca Turcan, care ne-a ajutat foarte mult cu producţia. Este un proiect în care mediul privat a dat mâna cu autorităţile române, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Putem face lucruri frumoase când ne unim forţele.
- Un proiect cinematografic de anvergura "Cravatei galbene" obligă la demersuri viitoare similare. Aveţi planuri de viitor pe care le puteţi dezvălui în acest sens?
- Serge îşi doreşte mult un film despre Brâncuşi, eu unul despre Jean Negulesco, dar rămâne de văzut ce ne rezervă viitorul.
- Reacţia emoţională a publicului românesc este, cel puţin potrivit semnalelor noastre, foarte bună. Practic, oamenii aşteaptă să ruleze şi ultimul credit pe ecran şi nu se ridică, trăind cele văzute. Care a fost reacţia echipei atunci când a văzut acest lucru?
- Am fost la mai multe proiecţii şi avem un public de la şase, la 96 de ani şi, într-adevăr, mulţi oameni stau până se termină genericul de final, este extraordinar. După atâţia ani de efort susţinut, este un sentiment atât de frumos să vezi că rezultatul muncii noastre se traduce în atâtea emoţii. Arată nevoia de frumos pe care o avem, nevoia de modele pe care tinerii o au şi nevoia de a fi solidari unii cu alţii, după cum a scris o doamnă pe social media: “Am intrat [la film] singuri şi am plecat împreună”.
