Cea mai cumpărată carte europeană a anului 2019 (până acum)

Cea mai cumpărată carte europeană a anului 2019 (până acum)

Ce poate obseda un anumit tip de european
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Michel Houellebecq, Serotonină, Humanitas Fiction, 2019


Desigur, literar vorbind, contează mai puţin cât de vândută este o carte. Dar dacă este cea mai vândută, cea mai căutată, posibil să fie şi cea mai citită. Şi nu se cade, nu-i aşa, aici, la Porţile Uniunii Europene merkel-macroniene (bine, să nu spuneţi ceva despre gusturile şi iubirile lui Macron!) să nu ştim despre… ce poate obseda un anumit tip de european! Desigur, este o carte despre criză, despre crize, tulburări de personalitate, îndemn subtil şi discret la… nesupunere (penultima carte a lui Houellebecq fusese „Supunere”, despre altfel de posibile crize, distopie simpatică în care musulmanii ajung cam peste trei ani la putere în Franţa!), spre final, p.273, fiind un apropo la un partid real, „La France insoumise”, 6,31 la sută din voturile francezilor la recentele europarlamentare, dar mai ales deoarece este un apel aproape șarmant (nu cred că Houellebecq vrea să fie necesar simpatic cititorilor!), aproape depresiv (de fapt vreau să zic că textul este și o definiție romanescă șarmantă a depresiei) la rezistență, ba chiar la nesupunere civică: oameni buni, pentru o viață cu iubire, trebuie să luptați, cu orice mijloace, trebuie să apelați chiar și la quasi-pura dispariție!...

Aluzia la noblețea apriorică a condiției umane (încreștinate sau nu, fiind atenți la ultimele trei paragrafe ale cărții: „De fapt, Dumnezeu are grijă de noi, se gândește la noi în fiece clipă și, uneori, ne trasează directive foarte limpezi. Căldura iubirii care ne umflă pieptul și e gata să ne taie respirația, iluminările, extazurile, toate cu neputință de explicat prin prisma naturii noastre biologice, a statutului nostru de simple primate, sunt semne foarte deslușite. Înțeleg acum punctul de vedere al lui Christos, exasperarea lui repetată în fața inimilor care stau ferecate: toți primesc semne, dar nu țin seamă de ele. Chiar trebuie să-mi mai dau și viața pentru toți amărâții ăștia? Chiar trebuie să fiu în halul ăsta de explicit? S-ar părea că da.” - p.295), în combinația gustativă cu trimitere și la un episod din literatura română, cel cu Arghezi şi mucegaiurile sale, dar mai ales cu salivarea la gândul ce-atinge adamic brânzeturile franțuzești, menționate și ele, cu toate problemele legate și de situația fermierilor normanzi, va fi, probabil, înțeleasă, dacă eventualul cititor va simți sau, mai ales… (tot) va simți cum își pierde dorințele ori plăcerile, dorința de a avea plăceri, chiar și plăcerea a de a fi pur și simplu cât mai uman posibil, într-o „perioadă global inumană și de rahat”, p.160, dar în care, totuși, „complexitatea lumii e prea mare”, p.247, precum personajul principal, Florent-Claude Pierre Labrouste, 46 de ani, la al cărui dicteu automat al conștiinței și memoriei suntem martori prin bunăvoința literaturii în general... Mai exact, Labbrouste este naratorul, dar nu scrie!

Evident, lumea e complexă, și scriitura lui Houellebecq încearcă să fie oglindă a acestei complexități. De pildă, la destul de recentul încheiat târg de carte de la Galați, la standul Editurii Doxologia, se citea... „Serotonină”. Ar fi interesant să spun că la cea mai recentă vânătoare de foci din Groenlanda, într-un moment de respiro, se citea tot al șaptelea roman al lui Houellebecq...

Cert este că avem (și) o resuscitare a unui existențialism atins de mucegaiurile nobile de care ziceam, apriorice, un existențialism sui generis al naratorului, alimentat și de incertitudine, amărăciune, istovire, nostalgie, poate și de mânia de care scrie un Bernard Pivot, înnobilând (se analizează, și cu umor, situația unei părți a urmașilor aristocrației franceze) resemnarea; este o simfonie a decadenței, a clipei nesfârșite a conștientizării faptului că viața s-a dus, „era gata”, p.286-287, a relevării faptului că, înainte de a fi copii ai lui Iisus, suntem copii ai Timpului, scena în care doi vechi prieteni, conștienți că Prietenia este, la urma urmelor, doar un moft frumos, este doar Artă, ascultă un concert al formației „Deep Purple” fiind antologică...

Ca un iconar al unei noi religii care primește sarcina de a realiza „singur pe pământ” (p.236), vorba vine, „redecorarea sacră” a interiorului Taj Majal-ului, scriitorul posedat de Labrouste încearcă să învie iubirile personajului, cele două-trei mari iubiri, pe lângă cele care au rămas doar ca niște episoade vremelnice ori ratate...

Recent, pe TV5, am vizionat un documentar dedicat vieții lui Alain Delon, personalitate ajunsă la nivelul de depresie, delăsare, pardon, minimă mizantropie a personajului Labrouste, abia spre 80 de ani. Spre final de film, aflăm că în grădina casei sale cele mai dragi este un mic templu, sanctuar, unde, teoretic, declarativ, ar dori să fie îngropat, singur, numai lângă câinii săi, existând deja vreo 30 de morminte ale necuvântătoarelor. Deși Alain Delon a trăit iubiri frumoase, cu femei cu adevărat fermecătoare...

În „Serotonină”, este un episod pornografic (de fapt, la limita dintre erotism și pornografic, sunt mai multe scene), având-o în prim plan pe partenera de viață a lui Florent din momentul începerii narațiunii, o japoneză dintr-o familie de vază, Yuzu, cu vreo 20 de ani mai tânără decât naratorul. Aceasta se iubește, este iubită, sic, de o haită de câini...

Între aceste raportări... cinice la existență, se poate înțelege probabil o mică parte din mentalitatea lumii contemporane occidentale, supraviețuind între laic și sacru, resacralizare, chiar și printr-o viitoare... „supunere” sau revenire quasimodoniană la ruinele catedralei Notre Dame, francez-universale, aflată între un crepuscul delonian și o aparentă amorțire sau dezlănțuire houellebecqiană, pascalbruckneriană, pascalquinardiană, jean-philippe-toussaintiană, ca să mă refer la cele mai recent lecturi din acest univers, deloc exhaustive...

Părinții lui Labrouste, sinuciderea lor romantică (s-a mai subliniat undeva, online, romantismul „Serotoninei”), îngroparea lor în același sicriu, devin referențiale, sunt indirect un model, transcend cele două repere de mai sus, decadente sau nu. Încercarea lui Labrouste de a-și reîntâlni iubitele, cele care au contat, tentativa de a relua povestea cu Camille, tentativă oprită de o deloc primatologică luciditate (este un episod, să-i zicem monstruos în care primata este ispitită etologic de o crimă absolut normală în lumea animalelor; dacă s-ar fi continuat pe acea linie, fără grabă, probabil „Serotonină” ar fi putut fi comparată cu „Binevoitoarele” lui Littell”), sunt expresii ale nostalgiei după Iubirea perfectă care ar fi umplut, reumplut, „pustietatea zilelor sale”, „propriul infern”, deoarece el „a cunoscut Fericirea” (p.135)...

Bref, pentru cineva care nu știe chiar nimic despre „Serotonină”, simplificând, este povestea unui angajat la Ministerul Agriculturii, trăind o căsnicie nefericită, ajuns depresiv cu acte în regulă, luând un tratament care îl duce însă spre pierderea virilității, plăcerii ș.a.m.d.

Dacă în urmă cu vreo 20 de ani, Pascal Bruckner, cu umorul lui, sugera că singura justificare a existenței sunt vacanțele, pentru care merită să sacrifici multe, acum am fi la un alt moment de cotitură: trebuie să învingem „nefericirea cea mai mare”, care o fi ea… Între florile răului și tenebrele epocii noastre, Michel Houellebecq ne rămâne ca un martor, un martor cheie al acuzației conform căreia „Lumea socială era o mașinărie de nimicit iubirea”.

Citit 986 ori Ultima modificare Vineri, 27 Septembrie 2019 02:45

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro