* (despre uitare) *
Se uită. Se uită. Nu zice nimic.
Îi curg nişte lacrimi. Îngheaţă. Se sparg.
Îi dau nişte pâine. Mănâncă frumos.
E frig şi pustiu şi zăpadă în parc.
Se ia după mine. Se uită. Mă uit.
Şi parcă îmi spune să merg mai încet.
Eu merg mai încolo! – îi spun, îl salut.
Şi el se opreşte. Încep să regret.
Regret. Mă opresc. Mă întorc. Şi mă uit.
Se uită şi plânge. Nu zice nimic.
E frig şi pustiu şi zăpadă în parc.
Îmi dă nişte lacrimi. Îi dau un covrig.
Cuvintele-ngheaţă. Şi cad. Şi se sparg.
Mănâncă încet şi se uită frumos
la osul piciorului rupt de un om…
Ce câine!…Ce oameni pe sus şi pe jos!
