Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Iosif Roca, "Mamelon: în seara asta să nu pleci!", ePublishers, Bucureşti, 2019


După o carte dedicată detectivilor particulari ("Studii de caz, note, comentarii. Un nou început. Ghid pentru formarea şi pregătirea detectivilor"), Iosif Roca surprinde printr-un roman non conformist, unde naratorul este un alt fel de detectiv, punând mistica şi istoria pe prim plan, prin mistică înţelegându-se, aproximativ, aici, trăirea unei credinţe religioase cu totul aparte…

Două merite deosebite are "Mamelon: în seara asta să nu pleci!", pe lângă partea literară propriu-zisă, care se înscrie în continuarea prozelor cu inspiraţie şi rurală ale unui Ion Avram, Apostol Gurău, Sterian Vicol, Coriolan Păunescu, care vizează universul sătesc din Moldova de Jos (aici fiind vorba de Faraoanii Bacăului, localitate pentru care Iosif Roca are un alt fel de cult!), adăugăm şi partea documentară, care transformă cartea într-un caleidoscop mai mult decât atractiv. Este, la această parte de document, un album care cuprinde fotocopii după „Jurnalul soldatului Dumitru Maer”, „Cărţile poştale ale soldatului Dumitru Maer” şi „Scrisorile soldatului Francisc Banioş”…

Structura cărţii este mai mult decât interesantă, influenţată fiind de un ceremonial specific Bisericii romano-catolice, numita Cale a Crucii, a cărui istoric este, cred eu, bine venit: „Odată cu pacea lui Constantin, din anul 313, nenumăraţi creştini au ţinut să fie în Ierusalim, în fiecare an, în Săptămâna Patimilor lui Christos şi să refacă drumul pe care Acesta l-a parcurs în zilele de dinaintea morţii Sale. În acest fel, ei doreau să retrăiască evenimentul, să se identifice cu Isus şi, prin acest gest, să-I mulţumească.

Franciscanii au imaginat şi au răspândit, în secolele XIV şi XV, devoţiunea Căii Crucii. Păzitori şi protectori ai locurilor sfinte încă din secolul al XIV-lea, în virtutea unui acord încheiat cu turcii, ei conduceau în Ierusalim exerciţiile spirituale ale pelerinilor, pe Via Dolorosa, urmată de Christos, de la Tribunalul lui Pilat, din partea cea mai de jos a oraşului, până pe Golgota (Calvarul), cea mai înaltă parte a sa. Franciscanii au avut ideea de a adapta această formă de meditaţie asupra Patimilor, cadrului obişnuit al majorităţii credincioşilor, pentru a permite celor săraci şi celor care nu puteau să ajungă pe Pământul Sfânt, să realizeze acelaşi drum ca şi pelerinii. În acest scop, ei au aranjat, în aer liber sau în biserici, serii de evocări (tablouri, statui, cruci…) cu scene marcând itinerarul lui Christos ce ajunge până pe Calvar. Ei, împreună cu credincioşii, se rugau şi meditau la fiecare dintre aceste etape sau Staţiuni. Numărul acestora (al staţiunilor) a variat până în secolul al XVIII-lea, când a fost fixat la 14 de către Papa Clemente XII şi Papa Benedict XIV, care, în general, au dat Căii Crucii caracterul pe care i-l cunoaştem astăzi. Din 1958, odată cu construirea unei Căi a Crucii la Lourdes, s-a răspândit obiceiul de a încheia acest mic pelerinaj “cu Maria, în speranţa învierii lui Christos”.” (sursa: https://brcrd.com/calea-crucii/)

Literatura este pentru Iosif Roca, cel puţin aici, devoţiune, încadrare a acestei arte într-o anume mistică (fiecare capitol al cărţii corespunde unei „opriri”, unei „staţiuni”, unei rugăciuni), începutul capitolului al şaselea („oare Păstorul mai este acolo?”) fiind oarecum elocvent în ceea ce priveşte posibilităţii ofertei literaturii vizavi de Sacru: „În curând va fi sărbătorită Ziua Morţilor. Gândurile lui Mihai se aşază pe Mamelon lângă Păstorul înţelept. Va urca pe deal, după care va merge la cimitir să cinstească şi să îngrijească mormintele strămoşilor, împreună cu fraţii şi surorile sale. Gândul: Oare Păstorul mai este acolo? Cum adică? De acolo pot vedea mult mai multe lucruri? Ce a fost asta? Nu cumva o invitaţie? Ce pot vedea oare? Întrebări care nu i-au dat pace în ultimul timp. (…) La bifurcaţia drumului l-a găsit pe Păstor, în acelaşi loc unde îl lăsase la prima Întâlnire.

- Bun găsit!

- Bine ai revenit! Ce ai găsit pe uliţa copilăriei tale?

- M-am regăsit! Uitasem multe lucruri.” (p.63-64)

Păstorul, precum statuia Mântuitorului din Rio, domină întreaga construcţie livrescă; El poate fi considerat personajul principal, chiar dacă, în termeni de analiză… chiar post-critică, Mihai, naratorul, este cel care ne ţine atenţia trează cu confesiunea sa, cartea încadrându-se şi în acest gen. Dintre celelalte personaje, dacă nu punem la socoteală pe Dumitru Maer, se disting personaje secundare, multe memorabile, precum naşa Veronica, Tanti Roza, Ioana şi pisicile ei, Phoebe şi Lisa, un taximetrist nervos, colonelul şi bătrânica din „zece, ne vom revedea”, diverşi consăteni, desigur, mama, care îl pune pe copilul narator să promită că va învăţa carte ş.a.m.d.

Este şi un fel de istorie contemporană a localităţii Faraoani, din judeţul Bacău, multe dintre capitole putând fi considerate şi nuvele sau povestiri de sine stătătoare, cum este cazul menţionatei „staţiuni zece”! Teribile sunt „scenele” cu animalele condamnate la frig şi îngheţ de către comunişti, amintirile din timpul foametei din 1946, emoţionante evocările peripeţiilor de la scaldă, cu minunea dispariţiei bâlbâielii la un copil, serile de la discotecă, când se auzea „Paloma blanca”…

Nebunia Istoriei pare să continue, să fie continuată de nebunia zilelor noastre, concluzia putând fi aceea că fiecare are Golgota lui, deşi parcă se citează şi din discursurile Papei Francisc din timpul vizitei în Grădina Maicii Domnului (în carte este o nouă predică a Păstorului, p.162): „Învaţă că putem merge împreună în laolaltă. Mamelonul este Calvarul, Golgota, locul Căpăţânii satului. Fiecare aşezare are Mamelonul său, fiecare casă are Mamelonul său, fiecare tată, mamă, fiu sau fiică poate urca pe deal şi se poate întâlni cu Pastorul conştiinţei sale în laolaltă. Nu există religii, doctrine, interdicţii, predici, teamă… Nu există nimic care să-i interzică Omului plecarea la drum. Există doar Da sau Nu. Reţine că această lumină care ne învăluie o poţi păstra în sufletul şi inima ta doar laolaltă cu mine în aceeaşi laolaltă ţinut (ţinută) de El. Aşa se explică faptul că vezi strălucirea crucii. Aşa se explică faptul că mulţi văd strălucirea crucii. Aşa vin visele de la El. Aşa te apropii de El. În laolaltă putem învăţa unii de la alţii şi cu toţii de la El. Pentru toate astea avem tot ce ne trebuie. Priveşte cum lumina soarelui se îmbină magici cu lumina pură din jurul nostru. Sunt laolaltă. Suntem laolaltă!”

Din fragmentul de mai sus rezultă clar tensiunea sub presiunea căreia scrie Iosif Roca, care, aşa cum observă Ion Avram pe coperta a IV-a, „forţează memoria recuperatorie şi gândul interior, reflexiv-introspectiv, în jurul unor nuclee narative tentate de magicul tradiţional al Faraoaniului natal, care întreţin generativ structura epică a cărţii, în a cărei tramă autorul însuşi se implică afectiv, dar discret.

Această forţare este o incursiune autentică şi originală în imaginarul-memorie, psalmică uneori (nu întâmplător moto-ul cărţii este din „Psalmi”!), după cum o constată în „Prefaţă” şi profesorul doctor Anton Coşa, de la Muzeul de Istorie din Bacău: „Am fost plăcut surprins de autenticitatea, de rigoarea cu care autorul tratează faptele istorice, scrisul său fiind, în multe locuri, asemenea unui istoric veritabil. Astfel, autorul ne întăreşte convingerea că acest respect al său faţă de istorie este într-o directă legătură cu respectul faţă de oameni, faţă de înaintaşi, de locurile natale, de Ţară în ultimă instanţă.” (p.10)

Citit 1575 ori Ultima modificare Luni, 11 Noiembrie 2019 19:14

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.