Florin Partene, "Reverenţa", Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2019 (Ediţia a III-a, revăzută)
Florin Partene s-a născut la 26 septembrie 1974, în localitatea Maieru. A debutat cu volumul "reverența", Editura Vinea, București, 2007 (ed. a II-a, 2009). Volumul a obținut Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu", Opera Prima, 2008, și Premiul revistei "Cuvântul" pentru debut, în același an. A mai publicat volumul de versuri "liber de causis", Editura Charmides, Bistrița, 2013. Este prezent cu versuri în mai multe antologii și reviste literare.
* * *
Continuăm să prezentăm câteva dintre cărţile de poezie importante apărute în ultimii ani, premiate sau nu.
Într-un fel, volumul de debut s-ar fi putut intitula, simplu, "camera", fără nicio aluzie la Virginia Woolf, E.M.Forster sau cine ştie ce film…
"Camera" lui Florin Partene este aşa, un pic mai mică decât Calea Lactee şi puţin mai mare decât vreo zece-douăzeci de sisteme solare: muzica din „Interstellar” se aude (este drept că filmul a apărut la şapte ani după prima ediţie a cărţii) şi, desigur, muzică de cameră…
Are şi cuptor de făcut pâine camera asta, iar cuvintele, în legăturile lor, au ceva din căldura şi sinceritatea pâinii noi: un poem este „…cald şi sincer ca o pîine nouă” (p.40), dintr-o lume… nouă sau înnoită; primul poem din carte e mărturisire, confesiune: „…sunt slăbănog şi umblu cu slăbănoaga/ toată lumea ne ştie/ de treizeci de ani/ ne iscodim unul altuia măruntaiele/ cu degetul nemilos/ scărpinăm pîinea aceasta fierbinte.” (p.5)
Următoarele poeme se joacă de-a uite camera, uite că nu este, de-a minimalismul care zice că nu este (Unde poate fi minimalism când este vorba de dragoste?: „aceasta e camera dragostei/ şi uneori noaptea nu pleacă de aici…,”, p.7), ludicului erotic nu îi este frică de vezuvii moraliste: „inima mea ca un falus/ mic şi de lemn/ şi deştept…,”, Camera dezvăluind dragostea nebună dintre Thanatos şi Eros, care îşi îngroapă, până la Judecata de Apoi, toţi jucătorii: „…în gură pământ reavăn/ pe limbă doi şobolani/ iar între dinţi/ paiul prin care văd şi cînt” (p.38)
Îngroparea poetului în propria cartecavoucameră este ceremonial cu muze (şi inimă, evident, Inima fiind la fel de importantă în economia lucrării, nu numai pentru că şi ea are camerele ei!): „aşa aud aşa ca printr-o uşă capitonată/ frumoasele nopţii femeile minţii/ sosesc întotdeauna la timp/ vin întotdeauna la timp/ vin întotdeauna flămânde/ cu laptele fluturând// doar cu puţin mai mare/ cu foarte puţin mai străvezie/ aşa ar trebui orice noapte să fie// între mine şi inima mea/ spaima că va veni dimineaţa/ ca un zid nesigur/ de catifea împietrită// îmi iau inima din braţe o aşez pe podea/ şi ca pe un scaun comod/ mă aşez pentru toată ziua/ pe ea…,” (p.8).
Când se aude gâlgâind vinul în verset, te duci cu gândul la un Omar Khayyam neo-supra-realist, reîncarnare cuvântărească şi a vreunui Apollinaire: „prin mine/ alcooluri ca-n multe butoaie/ bat şi bătaia e lungă/ prin mine/ trece un pat// închid ochii/ şi mă văd desculţ aproape/ fără piele/ însă cu inima doldora/ de ploi pentru câmpiile tale…,” (p.43)
„Reverenţa” poate fi noul nume al unei noi arce, salvându-se o mistică a lipsei de mistică, la ordinul prietenesc al unui Zeu agnostic, care crede în agnosticism şi îndeamnă la fel pe credincioşi ori necredincioşi: „toţi suntem o pulbere fină/ şi din delicateţe/ plutim în lumină…,” (p.11)
Un zeu pe care poţi să-l strigi nopţi întregi în camere goale sau nu, până vine „somnul acela ştii tu în care/ femeia se strecoară nepăsătoare/ în ureche, se plimbă prin creier/ şi se îneacă în inimă” (p.19), un Dionis nenumit care se poate întrupa în poet, care poate călca apăsat peste ape, ale cui ape, poate ale „nopţii din noi”, poate ale aşteptării ieşirii din cutii, misterul putând fi „ghicit sub învelişul de lemn// cea mai fină carne împletită cu firicele de zaţ/ valsează pe scheletul meu/ un zgomot cît o picătură de bere/ mă adoarme şi mă trezeşte în fiecare clipă/ ca într-o oală spartă/ curge în mine laptele tău// sunt ca în prima dimineaţă/ când noaptea nu se mai risipeşte/ iar sînii tăi ca două fetiţe deştepte/ pun întrebări…,” (p.37)
Zeul abstract, Abstractul ca zeu, Abstractul dincolo de teologie, tânjind după iubire (chiar şi iubirea rece a stelelor din ceruri), mai poate dicta: „… după toate acestea/ mi-a luat picioarele şi-a umblat/ cu ele firesc// alte nopţi şi lumina invadează totul/ pe o scară rulantă/ un soare cît un căpşun/ apune la fiecare clipire// dar ochiul e treaz/ mîna bate ritmul somnului/ şi la fiecare clipire lumina mototolită/ reflcetă un piept jumulit//: din încă o noapte-am ieşit/ sunt aici de fapt vesel/ căci după toate acestea/ ea îmi va lua picioarele/ şi firesc va pleca…,” p.25.
Mai poate visa Abstractul ca fiinţă (umană) la reîncarnări sau simple cunoştinţe, prin forţare de limbaj trecându-se peste orice rugăciune a inimii (cu toate cele patru cavităţi ale sale): „…trăiesc în patru camere deodată/ şi respir într-o maşină veche/ de o săptămână deasupra mea/ un pitic obraznic şi toate patru// cînd sunt negru mă spăl cu roşu curat/ şi de-odată respir mai uşor/ un aer mai cald decît cel dintr-o gonflabilă/ mai dulce şi desigur mult mai aromat// pentru astăzi am inventat/ pentru astăzi tot mai des fac lucruri/ cînd voi ieşi voi fi mai curat/ şi voi cunoaşte o mulţime de trupuri…,” (p.34)
În ultimă instanţă, poetul scrie despre abstractul Chemării (şi a Poeziei, Creaţiei către om, şi invers, Adam şi Eva frunzărind, frunzărind): „… ca toţi oamenii pe care i-am cunoscut/ te chem seară de seară/ să-mi desfunzi nările/ să-mi desfaci berile/ şi să frunzărim împreună// oamenii pe acre îi ştiu sunt calmi şi palizi/ sunt nişte neoane/ în faţa cărora ochii femeilor se apleacă/ pînă cînd se unesc/ între sînii domestici// de aceea se face seară/ ca să te chem…,” (p.39)
Uneori poate răspunde doar misteriosul iepure Kant, de găsit şi el, cu toate reverenţele sale, de sedus alice şi alice, dintr-o ţară a neminunilor, dar unde Poezia este şi trăieşte, chiar şi cu picături de lumină, cămila trecând prin ac încins (p.50)! Unde prin somn poate trece un „om de carne brodată/ face la geamuri semne/ de păpuşă cochetă…,” (p.44), unde se duce dor după Pygmallion, creator de femei subterane…
Fără pretenţia de a concluziona, încercând să spună prin cuvinte ceea ce nu se poate spune prin cuvinte, poetul doar „gândeşte”, iar Gândirea încearcă critica poeziei pure, care nu are nevoie de cuvinte, de limbaj, de amăgiri: iar critica poeziei pure nu poate fi decât o altă formă de poezie, cu care empatizezi sau nu, iar iepurele kant, murdărind o casă oarecare, poate şi el auzi „cum numai bine se surpă ziua în struguri” sau vocea adevăratului Kant cum se ridică, sec, deloc liric, către stele: „Inteligența unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil să le suporte.” „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine.” „Nu se poate învăța filozofia, se poate doar învăța să filozofezi.”
Cam aşa şi cu poezia sau critica literară…
