Poetul Petre Manolache propune o nouă carte, „Solitudine”, subintitulată „Eseuri”. Ar trebui, poate, acum să dovedim/ să reiterăm „dreptul” autorului liric (al scriitorului, al artistului, în general) la filosofie. Sau, mai clar spus, raportul dintre poem/ opera de artă și marea de idei din care se naște. Ar fi multe de zis. Revenind la chestiune, e suficient de amintit că Petre Manolache a dovedit prin ceea ce a publicat până acum (vreo opt volume, toate de poezie) că este un autor profund, care iubește ideile, coborâte în pagina scrisă. Poezia sa este încărcată de metafore, emoțiile create fiind de mare adâncime sufletească. Iar prezența metaforei, folosirea ei predilectă „trădează” dragostea pentru găsirea sensurilor, a înțelepciunii vieții. Criticul A. G. Secară - am mai zis asta - l-a definit drept: „Poet aparte din „generația eternă” a vechii gărzi gălățene”. Și nu a greșit. La 82 de ani, pe care i-a împlinit pe 14 decembrie, Petre Manolache poate fi considerat decanul de vârstă al poeților locului.
Volumul de față include 58 de texte. Le-a zis „eseuri”, deși printre ele se află și câteva poeme. În plus alte poezii, nu puține, se află „deghizate” în eseuri. Chestiunea dă greutate cărții, dovedește că autorul se simte acasă (chiar este!) în lumea Poeziei filosofice. Subiectele sunt foarte diverse, nu sunt ocolite sensurile de bază ale vieții și morții, adevărurile oferite de credință, de Biblie. Practic, aproape tot ce mișcă între cer și pământ, în lumea noastră și în altele, se vrea dezghiocat de aparențele primare, oferindu-ni-se înțelesuri, uneori, neașteptate. De pildă, în „Misterul” se afirmă următoarele: „Nemurirea a fost născocită cu perfidie de om. Or, cine crede în posibilitatea nemuririi este la fel de muritor, ca tot ce s-a născut şi a murit înaintea sa, multe din istoriile şi întâmplările petrecute fiind moarte şi ele şi niciun mister nu le mai poate înapoia, decât, poate, în rare cazuri.” Sau, în „Cioplitorul de piatră”, pot fi citite vorbele ce urmează: „Dar ideea nu se lasă privită. Privirea e un fel obscen de a intra în relaţie cu misterul. Poate nici gândul nu este cel mai nimerit să lucreze, să caute într-atât încât să bănuiască măcar începutul unei dureri acolo în sâmburele de cremene unde stă nenăscut începutul, unde tăcerea este încă miez incandescent.” Aminteam de câteva poeme strecurate printre „eseuri”. Iată un fragment din „Semnul destinului”: „Calul meu trist alergând/ parcă zboară/ dinspre dimineaţă spre seară/ calul meu tânăr mereu alergând/ pe ninsoare/ pe ploaie/ pe vânt/ legănându-mă-ntre aripi/ în şa/ încălzindu-mă-n dragostea sa/ îmi arată zările/ mările/ îmi zdruncină stările/ copitele-i sună/ când mă duce/ sus la răscruce/ şi mă vântură-n lumi/ şi m-adună/ cu tot cu linişte/ şi cu furtună”.
Forța scrisului său se află în poezie. Sunt convins că truda dusă întru nașterea poemelor i-a deschis drumul către filosofie. Sau invers. Vă ofer în continuare un eseu întreg, care ar putea fi citit și ca un poem. Se numește „Semn de foc”: „Se aşază pe pământul orb. O boare rece îi plânge în trup. Aroma umedă îl atrage. Îl cuprinde în sine. Îşi mai aude respiraţia. Ori e altceva. Este uşoara tresărire a sevelor în rădăcinile de sub ţărână. Ar vrea să se ridice. Îşi simte corpul atât de greu, încât doreşte să se folosească de mâini. Se ridică. Sapă. Face lucrul acesta cu teamă. În tâmple îi zvâcneşte o aripă. În faţa lui, pământul se despică sub tăietura fierului şi lumina lui îi cuprinde picioarele, începe să-l inunde. Este un dor cosmic. Un semn de foc îi cucereşte bucuria lăuntrică, îşi priveşte palmele. Prin riduri, pe sub unghii, ţărâna năvăleşte hotărât. Vrea să o sărute. În genunchi, îşi apropie buzele de pâinea divină. Îi vine s-o rupă, s-o guste. Este în stare de a se contopi cu ea. Porţile clipei se deschid. Steaua se desprinde din cer şi coboară şuierând. Visul plânge în durere.”
Cartea poate folosi și drept manual de înțelepciune. Numeroase noțiuni sunt abordate din unghiuri inedite. Mai jos voi exemplifica prin câteva asemenea sintagme. Să vedem ce spune autorul „Despre libertate”: „Libertatea şi nelibertatea, atât de diferite una de alta. Amândouă se plătesc cu sufletul. Preferi pe prima în locul celei de a doua. Dar cum trebuie să fii pentru a o merita? Om ori pasăre? Nu. Aproape zeu. Cuprinsul clipei trebuie să fie întreg, suferinţa să fie cât mai puţină. Libertate! Mereu pedepsită pentru frumuseţea ta, mereu înjunghiată pe la spate, lăsată pradă lupilor de pretutindeni. Libertate! Nu idol, ci speranţă. Nu minciună, ci adevăr.” Și alături o altă noțiune fundamentală: fericirea. „Fericirea rămâne eternă dorinţă, fantastică explozie a sufletului în interiorul propriei sale halucinaţii. Până şi nimicurile induc senzaţia de fericire, însă şi aceste lucruri ţin de natura stranie a imaginaţiei noastre.” („Cât durează fericirea?”)
Am citit cu plăcere cartea lui Petre Manolache. Și îi îndemn pe toți cei care îl cunosc, cât și pe cei care încă nu l-au descoperit, să-i fie alături în această insolită incursiune pe care poetul o face în propria lume de idei. Pentru că multe dintre ideile expuse în eseurile sale ne sunt și nouă de mare trebuință.
"Omul Petre Manolache nu se dezice prin nimic de ceea ce scrie. Caracteristice îi sunt corectitudinea comportamentului și spiritul prieteniei." (Ioanid Romanescu)
