Frank Bidart, "Miile de tehnologii ale extazului", Editura Tracus Arte, 2019, în traducerea lui Tiberiu Neacşu
Moto: "Nu pot spune cine sunt/ dar încerc/ & vorbesc/ ca şi cum aş şti./ Timpul e jumătate din poveste/ aşa e şi moartea./ Mă ascund de umbre/ să evit bătrânii/ înnebuniţi de Dumnezeu." (Jerome ROTHENBERG - "Nu pot spune cine sunt")
*
Uneori, poate de aici şi încă o fascinaţie a poeziei asupra mea, Liricul poate aduce o anume lumină asupra unor aspect ale vieţii, poate limpezi o situaţie oarecare…
Titlul original al antologiei lui Frank Bidart, pentru care a fost onorat cu Premiul Pulitzer, era "HALF-LIGHT: Collected poems 1965-2016", iar "Penumbra" ar fi şi ea… Lumina pe care ne-o dăruieşte Poezia, când încă mai o relaţie cu ea. Care este… "doar pe această pagină", p.141, sau, deh, doar pe pagina online…
Poate, când este ca o soţie cu o abordare holistică, când poate fi înnebunită de Dumnezeu, Poezia te poate irita, dar trebuie să recunoşti Adevărurile ei: "Durerea, Grija răzbunătoare, palida Boală/ Nebunia, Vârsta şi Frica/ - toate dezolările furibunde" ("Altă viaţă", p.23)
În ceea ce priveşte o altă obsesie a mea, Sărăcia, refrenul din "Cartea vieţii", p.13, penumbra aduce anumite nuanţe sapienţiale dându-se biograficului ceea ce este al Caesarului etologic: "Amintirea ei se leagă de sărăcie,/ nu o sărăcie a mijloacelor,/ ci o sărăcie a istoriei, a conştientizării/ modurilor în care oamenii au ales să trăiască."
Istoria este privită de undeva de sus de către Poezie, cam aşa cum se întâmpla cândva şi în cazul Filosofiei, Kennedy şi de Gaulle, la Paris, în 1961, oniric sau nu, reflectând adevărata butaforie şi a unor Trump şi Johnson "mai" contemporani: "- Am făcut câţiva paşi la dreapta şi l-am văzut/ pe Kennedy de grosimea hârtiei,/ ca şi de Gaulle;/ simple figuri de carton/ a căror posibilă existenţă reală/ zăcea îngropată sub milioane de fotografii prăbuşite….// - M-am întors şi întors, dar tot ce rămăsese/ era o uriaşă / frescă; - pe fiecare parte, ilizibila frescă a vieţii mele…"
Antologia a apărut la noi marcând chiar împlinirea a 80 de ani de viaţă ai lui Bidart (n. 27 mai 1939, în California), la doi ani după apariţia din New York, aşadar ar putea fi chiar o frescă a vieţii reale şi lirice a unui poet marcat de Eliot şi Pound, Robert Lowell, este şi în traducerea asta un poem dedicat lui, dar în care se pot recunoaşte (cred că inevitabil) şi ecouri din Ginsberg ori Whitman sau, referindu-ne la "Herbert White", la un Truman Capote… Desigur, ar fi infantil să continuăm cu enumerarea altor posibile influenţe… într-o astfel de recenzie.
Din perspectiva evenimentelor de la Caracal, primul poem din antologie ("Herbert White" este chiar ecranizat, un scurt metraj, semnat James Franco, prin 2010) poate fi cutremurător, ca un prim viol (real) asupra cititorului… Epicul are un anumit rol principal în felul în care este tratată Poezia (hai să dăm exemplul "Ellen West" (un prim caz celebru de anorexie nervoasă), şi pentru că se revine asupra lui: poemul apare în "The Book of The Body", 1977, dar are parte şi de un poem-cometariu în "Câinele metafizic" din 2013 - din punctul de vedere al periodicităţii, frecvenţei publicării, Frank Bidart ar putea fi un Tarantino al poeziei; cineastul a anunţat că vrea să renunţe la film după a zecea peliculă! În "A scrie Ellen West", p.112-117, se precizează: "a fost o exorcizare.*/ Exorcizare a acelui lucru din Frank care voia, după moartea mamei sale, să moară.*/ Înăuntrul lui era lucrul acela pe care trebuia să-l scoată pentru a trăi.*/ A citit «Cazul lui Ellen West» în ultimii ani de facultate şi imediat a vrut să scrie un poem despre asta, dar n-a putut, aşa că l-a păstrat, aşa cum a păstrat tot ce aşteaptă existenţă.*/ Spre deosebire de Ellen, el n-a fost niciodată anorexic, dar, la fel ca Ellen, era obsedat de mâncat şi de arbitrarul genurilor şi de necesitatea de-a avea un corp.*/ Ellen a trăit războiul dintre minte şi corp, şi-a dus viaţa în corpul ei în fiecare etapă a războiului, călătoria lui şi progresul, în care compromisul, reconcilierea sunt încercate, apoi respinse, apoi deplânse până, în sfârşit, ajunge într-un extaz care costă nici mai mult, nici mai puţin decât totul, la moarte./ (…) Ellen West a fost scris în anul după moartea mamei sale./ (…) După ce ea a murit, corpul lui a vrut să moară, dar creierul, viclenia, nu./ (…)/ Din miriadele de voci, miriadele de poveşti din capul fiecărui om, când mama sa a murit, a apărut Ellen West.*/ Acesta-i corpul pe care-l scoţi din tine pentru a expulza dorinţa de a muri.*/ (…)/ Intră-i în piele aşa încât s-o faci alta şi s-o expulzezi./ Supravieţuieşte-i./ Minte animalică, mâncând din bazele gândirii occidentale, problema minte-corp.*/ Ea, care în ultimele luni ale vieţii a abandonat scrisul de poeme din dezgust pentru neajunsurile poemelor sale, e un poem./ În moarte, ea e întrupată într-o călătorie a cărei voce este vocea trecerii ei. / (…) Frank credea că atunci când lucrurile sunt create, sunt create nu din asemănare, din oglindire sau înfrăţire, ci din contrarii./ Ellen din poemul său întreabă Fără corp, cine se poate cunoaşte pe sine cât de puţin?/ (…)/ Frumuseţe trăncănitoare./ Încă un poem, încă o carte în care-ţi dai seama cum să faci ceva din a nu şti destul."
Şi se ajunge astfel la o altă posibilă definiţie a poeziei: a crea din necunoaşterea întregului, doar din penumbră.
Desigur, spaţiul unei astfel de cronici este prea mic pentru complexitatea unei antologii-viaţă. Din "Viziunile la 74 de ani", poemul de final al cărţii, când, evident, nu se ştia de incendiile din Amazonia, cităm: „Planeta se-nvârte acolo fără tine, frumoasă./ Exilat de moarte, n-o poţi/ atinge. Stranie fericire să priveşti postulate// trăite şi înlăturate, ceva înghesuit/ înăuntrul nostru dorind întruna să devină ceva/ strălucind în afara noastră, planeta neobosită// relevându-şi sieşi logica a ceea ce este/ îngropat în ea. Să iubeşti existenţa/ înseamnă să iubeşti ce-ţi este indiferent,// crezi, în timp ce-o priveşti învârtindu-se acolo, frumoasă./ Lumea se poate cunoaşte pe sine doar prin/ lume, curând va trebui să colonizeze şi să infecteze stelele.// Eşti o ipoteză din carne./ Ce vei învăţa stelele este constanta/ furie împotriva constantei perspective a nefiinţei.” (p.147)
Ceea ce observa prin 2014 Marius Chivu, adică prea puţina cunoaştere a liricii americane moderne şi contemporane, pare că începe să se îndrepte. Moto-ul din Jerome Rothenberg, care este la începutul acestui text, alt poet american tradus de curând, o confirmă…
Despre iluziile şi certitudinile lui Frank Bidart, care îl citează şi pe Jokerul interpretat de Heath Ledger, doar atât: "Odată ce am vocea// aceea e/ firul// şi la// capătul firului// e un cârlig// şi ataşat de el// e sufletul." (p.134)
