Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean: Paracliserul (11)

Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean: Paracliserul (11)

Scriitoarea şi activista oarbă şi hipoacuzică Hellen Adams Keller în 1904 - Library pf Congress, Washington
Evaluaţi acest articol
(24 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

LACRĂMI USCATE sau „Mam´selle Sophie” ori „Sophie SE VEDE cu Serge!”. Roman foiletonic istoric gălăţean

1/ Cinematograf

„… iar la  Cinema Regal – îi spuse  Serge  precipitat –  e un matineu de la cinci jumătate seara, apoi sunt filme de la opt şi un sfert. Iată, mam´selle: Şi chiar duminică, matineu de la trei după-amiază, se poate visiona filmul „Vive la nation!”, dramă patriotică sentimentală, reprezentată de curând la cinema Modern la Iaşi, în Capitală! Cu cei mai celebri artişti din Franţa, aşa scrie pe afiş! Vom vedea şi „Analele Războiului No. 3”, un junal fotografic, cu icoane de tunuri şi muniţiuni, cu vederi de război foarte interesante. Şi la urmăm, ca „deset”, comedia „Biruinţa lui Aldemar”. Domnul doctor cu siguranţă nu va avea nicio obiecţie: am afişul - nu sunt frivolităţi!” Însă Sophie dădu iarăşi nărăvaş din cap, fără să deschidă ochii: încă se ţinea uşor de braţul tânărului sublocotenent, cu grija de a nu-l atinge decât atât cât face o ciută amirosind gingaş floarea aurie şi cu frunze-inimă… Sergiu Delara se înfăcăra atunci când susţinea cauze patriotice eroice sau barem nobile, iar a o conduce la cinematograful invalizilor de război pe domnişoara Teodorescu, până nu demult medicinistă eminentă, i se părea chiar o cauză nobilă. „Să nu fim absurzi, monsieur Serge - se desprinse ea pentru o clipă de braţul lui, clătinându-se uşor - cum să duci o oarbă la film?!” Fostul dresor de cai se opri doar o clipă. „Am să vă cetesc tot de pe ecran, domnişoară, şi încet, înceeet, ca să nu abijduim pe alţii văzători, am să vă povestesc eu personal şi mişcările, şi încruntările, şi faptele francese de eroism de pe ecran. Şi apoi va fi atâta muzică tristă la pian”, argumentă el. „Că de şi mai multă tristeţe avem noi nevoie”, se scutură iar fata cu buzele cele mai triste din lume şi cu irişi superbi, pe care Sergiu nu-i văzuse încă niciodată, aşa cum niciun domn de condiţie nu stăruie să vadă măcar gleznele viitoarei soţii, până la altar. Sophie orbise dintr-o dată într-o noapte pe la unsprezece, iar ştiinţa modernă nu află niciodată de ce. Data o s-o găsiţi însă în vreo carte de istorie ceva mai amănunţită: 12 decembrie 1916. Chiar noaptea în care un dirijabil - un Zeppelin lung cât strada Militară, cea pe care copilărise la Galaţi generalul Eremia Grigorescu - aruncase primele trei bombe ale războiului, pe strada Cuza şi Lascăr Catargiu. Bubuitura se auzise până la Giurgiuleşti, povestiseră mai târziu, din refugiul de acolo, surorile de caritate din grupul irlandez al Potârnichilor cenuşii. În oraş nu era însă voie să împrăştii zvonuri, deci nimeni nu auzise nimic. Chiar doctorl Carnabel înfiinţase, în absenţa ziarelor, o comisiune de combatere a zvonurilor…

2/ Vântul Caliopiei

Madame Caliopi năvăli ca un vânt de decembrie, uşile de la intrare se izbiră de perete – mare lucru că nu căzu niciun ochi de geam! „Păi bine, madam Carnabel, se poate să lăsaţi pe refugiata ceia oarbă să se plimbe în văzu´ lumii pe strade la braţ cu un ofiţer?! Desfrâu în vremile noastreeee, madam Carnabel, desfrâu şi depravare! Şi asta numa´ de la filmele alea de amor franţuzeşti, cari nu ştiu de ce nu le închide cinematografele dacă tot e atâtea suferinţe!” Doamna Carnabel trase iute cordonul clopoţelului pentru slugi şi strigă tare, pentru ca madam Caliopi să vază cât este ea de hotărâtă. Strigă: „Svetlana! Svetlană!!!” Cum servitoarea tot nu apărea, doamna se întoarse către vântul de decembrie, care se şi aşezase pe fotoliul domnului. Ceea ce nu era îngăduit! Doamna îi explică vecinei: „Doamnă Caliopi, filmele sunt cu lupte, sunt adecă educative, au şi jurnale cu scene adevărate de la război, înălţătoare, patriotice... Ei, mai au ele şi câte-un supliment de comedie, dar şi asta trebuie, mai îmbărbătează la aşa vremi întristate... Şi din preţul biletelor, o parte merge spre cele 13 asociaţii de binefacere gălăţene!” Şi doamna îndoi, pe rând, câte un deget: „cea pentru refugiaţi, cea pentru văduve de război, cea pentru sărmani onorabili, cari sunt harnici, dar au rămas fără slujbe, cea pentru ciorba săracului şi pentru hăinuţe de orfani, pentru bumbac de pansamente, pentru... „ Şi strigă iarăşi, trăgând de cordonul clopoţelului, mai să-l rupă: „Svetlano! Diavoliţo!” Basarabeanca intră în sfârşit, fără însă a da semne de grabă. „Da´ şi-i, cucoană, că doar n-o hi foc! Dau turşii?” „Păi doar ne batem şi cu turcii. Şi cu bulgarii, şi cu austro-ungurii, şi cu nemţii... Da´ de câte ori să-ţi mai zic să nu mi te adresezi ca la ţară, cu „cocoană” ci, frumos, cu „doamnă”, dacă nu poţi pronunţa cumsecade, „madame”?! Măi fato, să-mi raportezi imediat unde a ieşit refugiata noastră, domnişoara Sophie?” Madam Caliopi nu terminase de spus: „Las´ că mi s-a spus şi mie că la filme lumea se pupă! Şi în comédia de pe cel ecran, da´ şi-n sală! Şi, auzi dumneata, să te duci la cenematograf şi ăia să ţie înăuntru lumina închisă chiar de tot! Păi, asta nu-i tocma´ dezmăţ în regulă?! Păi e!” Svetlana le lămuri: „O vrut don´şoara să se răpeadă, dimineaţă chiar, pi la poşta militară, da´ io n-o lăsai, n-o lăsai… În fiece zi speră săraca la o scrisorică, cât de mititicî, di la frăţiorul ei di pi front, că ea îi fusă ca o mumă şi acuma-i aşa cu grijîîîî! Ei, o fi plecat la poştî, cu rusul nostru, cu Boris.”

3/ ”Urangutanul”

Doamna Carnabel se albise la faţă: era insultată chiar în casa ei onorabilă! Strigă după toanta de Svetlana, care se făcea probabil că nu aude: „Măi fato, să-mi raportezi imediat unde a ieşit refugiata noastră, domnişoara Sophie!”. Coana Caliopi umpluse paharul zilei! O "denunţase" pe Sophie şi acum se lăfăia taman în fotoliul domnului, ceea ce nu era de tolerat. Gazda îi împinse un scaun (netapiţat!), dar Caliopi nu băgă în seamă. Deja madame Ecatereina Carnabel era foarte furioasă încă de dimineaţă: citise ce îndrăznise să publice senatorul Argetoianu. În lipsă de public, îi citise indignată Svetlanei, fata în casă. Leneşă, basarabeanca era bună doar ca să-i tălmăcească rusului poruncile stăpânei. „Uite, citi doamna, ce zice domnul Argetoianu, despre doctorul la cari se caută suferinzi din atâtea judeţe, chiar şi din Ismail! Şi înşiră, îndoind câte un deget: păi e colonel, medic primar, chirurg şef, mai-marele spitalelor din Galaţi, şef al tuturor obştilor sanitare gălăţene, preşedinte al Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei şi Asistenţei Tuberculoşilor săraci din judeţul Covurlui, preşedinte al Comitetului Societăţii Naţionale „Crucea Roşie”, filială, preşedinte al Societăţii Medicale Galaţi; membru fondator al „Cercului cultural”, preşedinte al „Intim Club”: Cu pistrui pe obraz, cu păr rar blond-castaniu, cu mustăţile care îi cădeau peste gură, cu ochii lui albaştri, cu mersul lui deşirat şi cu ţinuta lui aproximativă, se înfăţişa ca unul prins pe gârlă. Dar ochii îi erau numai bunătate şi labele sale de urangutan mânuiau durerea cu delicateţe de femeie. Stimat de subalternii lui, pe care îi ţinea din scurt, era iubit de soldaţi şi bolnavi, cărora le consacra toată ştiinţa, toată bunătatea şi toate puterile cu care-l înzestrase Dumnezeu. Venea des pe la mumă-mea, care fusese aleasă preşedinţă a comitetului de dame pentru ajutorarea răniţilor şi bolnavilor evacuaţi din Moldova la Odessa. Faptul că bătrânul Carnabel era ca şi fiul natural al contelui Iosif Talievici, fratelele socrului domnului Argetoianu, nu-l face în  drept să îl facă pe soţul meu… „gorilă”, înţelegi?” „Înţăleg io, coniţă, dar şe-i aia gurilă?” - căscă fata.

4/ Ancheta

„Păi bine, amărâto, cum să plece ea singură-singurică la poştă, dacă nu vede?!” – se stropşi doamna Carnabel la amărâta de fată-n casă, trecând astfel peste manierele sale impecabile de doamnă educată şi de ditai căpetenia la Crucea Roşie. „Păi nu fuse singurică, ci, că chiar cum aţi ordonatără dumitale, o hi mers cu don´şoara rusu´ şela!” – o înfruntă toanta de Svetlana. Doamna se îngrijoră: „Păi Boris chiar adineauri era la bucătărie şi amuşina pe-acolo; nu c-ar avea ce să mănânce, pe vremile astea... Măi fato, dacă el e aice şi Sophie nu, atunce e primejdie mare!” Caliopi, stând tolănită-n fotoliul domnului precum o plăcintă mare într-o tavă cuprinzătoare, îi deschise capul gazdei şi o mai linişti: „Stăi, madam Carnabel, io vă zic să vă ţineţi bine de inimă, madam, să nu vă mai gândiţi la rele: n-am zis io că pe fată am văzut-o venind pe drum încoace? Doar că am trecut pe lângă ei, da´  m-am făcut că nu văz: aşe afront, să meargă la braţ în văzul polatei!”  „Păi nu mi-ai spus lămurit, madam Caliopi, că ai văzut-o mata personal. Ei, trebuie să apară ea şi atunci ne lămurim. Svetlană, ia fugi de mi-l adă aice pe rus, ca să mi-l anchetez eu ca la poliţie, din ce pricină anume a lăsat-o singură pe domnişoara!” Svetlana se urni, cu părere de rău că iar trebuie să meargă prin casă. Dar stăpâna o întoarse: „Auzi? Şi apoi, lasă-l aici pe rus şi adu-mi şi „Picăturile de Davila”, pentru inimă!” Fata în casă i-o întoarse: „Şi atunşi, dacă io plec, cin´ vă mai tălmăceşti ci-o sî bâiguie ursu´ ista?”  „Bine, la loc comanda: anchetează-l tu scurt, la cuhnie, şi adă-mi iute înapoi răspunsul!” Fata ieşi, mormăind. În timp ce intriganta de Caliopi, aşteptând în zadar dulceaţa, şerbetul, ori ce s-ar mai putea găsi, chiar şi în aste vremuri triste, de foamete, în casa unui doctor aşa vestit (doamna nu i-ar fi dat nici măcar o linguriţă de miere, ori vreo bucăţică de zahăr candel, chiar să fi avut în casă asemenea trufanda!), gazda îşi umplea vremea contemplând salonul atât de familiar, delăsat în lipsa servitorilor şi a nepriceperii Svetlanei, care pe deasupra mai era şi o gură în plus în casa lor. Uite, acolo, în fund, un dulap cu uşi de sticlă, prin care se văd multe cărţi groase, îndesate, mai să spargă uşile. Alături, spre dreapta, un dulăpior mai înalt, tot cu uşi din sticlă, sticlă brumată, pe care au fost uitate nişte flacoane. Pe unul dintre geamuri a rămas lipită o veche reclamă la „„Koprol” – duşmanul constipaţiunii”.

5/ Copila vânată

În sfârşit, Svetlana se întoarse, cât putea ea de repede, cu „verdictul”: „Ha, Boris m-a dolojît ghini”, începu fata în casă să recapituleze, cu ochii închişi, ce reuşise ea să îl iscodească. „Dar nu vrai să vorbeşti ca să înţălegem şi noi?!” – se oţărî la ea doamna Carnabel, care tot nu ştia cum să scape de intriganta de madam Caliopi, proţâpită în fotoliul domnului doctor. „A, m-a desluşit adicătelea, rusu´ - zise Svetlana. Boris mi-o obişcit de când o vinit la noi (ciudat trebuie să-i fi sunat doamnei „la noi) că o s-o privegheze pe don´şoara. Da´ să n-ai încredere în rusnac, că ghei cu el dintr-un singur păhar şi tot te taie-ntr-o noapti!” Doamna i-o reteză: „I-a uite la ea, face acuma filosofie!”

Boris fusese împrumutat de doctorul gălăţean, care îşi avea tot personalul pe front. Boris acesta zicea atât: „bâstro, bâstro” şi abia răspundea întrebărilor stăpânei, tălmăcite de Svetlana, basarabeanca oploşită la ei. Alături de Sofie, orbită la primul bombardament la Galaţi, din decembrie 1916, când dirijabilele acelea enorme ochiseră centrul urbei şi comenduirea rusă.

Domnul doctor îl împrumutase pe Boris acesta de la un chirurg rus cu care opera bine, contele Vladimirov. Cum în familie contele nu prea vorbea rusă, ci franceza, era tot timpul nevoie de un tălmaci ca să se înţeleagă cu uriaşa slugă.

„Noroc cu ruşii ăştia, că încă ne mai apără”, zise coana Caliopi. Doamna Carnabel găsi însă model să o contrazică: „Oameni fără Dumnezeu, coană Caliopi! Franţujii ăştia ne deteră astfel  de aliaţi! Un milion de guri, ruşii ăştia, cari n-au ştiut ce-i foametea, cum am probat din plin noi!” Coana Caliopi îşi aminti însă ceva cu care putea aduce din noi vorba despre blestematul de cinematograf: „Păi, atunce când a luat foc Cinematograful Regal - Cinematograful invalizilor de război, cine a sărit ca să stingă fucu´, nu ostaşii ruşi?”

Doamna Carnabel nu voia însă ca să uite un alt episod:  Mititica fetiţă Ştefana Constantin nu avea, săraca, decât 14 ani! Stătea pe strada Câmpului, cu doi soldaţi ruşi în gazdă. Ei, mititica nu ceruse decât s-o lase şi pe ea să guste-acolo, de foame, câteva cireşele verzi. Au lăsat-o ei să se urce bine în pom, că erau doi ruşi la copac, nu unul… Ea s-a bucurat, chiar ar fi râs, cică - mde, erau prietenoşi, bunii noştri aliaţi, care până mai ieri le dădeau, chiar şi când erau treji, bomboane copiilor, şi când acolo, ce să vezi? Unul, „pac!” - a tras în mititică şi-a doborât-o din prima! Că era micuţă cât o vrabie, din când nu mai mâncase ea şi-ai ei câte un codru de pâine!!

6/ Cenzurat

Doamna Carnabel puse lucrurile la punct: „Zi-ne şi nouă, fătucă, nu ne mai frige, de ce a lăsat-o rusul pe domnişoara nepriveghiată şi s-a întors singur de nebun?!”  Svetlana lămuri: „Păi, s-o aprins un căzan cu păcură la uzina Vulcan şi când o tunat, rusu´ s-o spăriet. Pân´ să-şi vină-n hire,  s-o zărăstítără don´şoara, se cherdu!”  „Atunci, ofiţerul care o aduce merită toată cinstea!” Coana Caliopi dădu nărăvaşă din cap, dar nu îndrăzni să zică ceva în contra.  

Ca să n-o mai vadă pe nesimţitoare, doamna o trimise afară pe basarabeancă şi începu să răsfoiască de zor gazetele „Înainte Galaţii–Noi”. 10 bani exemplarul, dar cenzurat. În multe pagini se căsca albul hârtiei: îl cercetase se vede prea târziu cenzura militară ca să mai aibă vreme să scrie domnul Burbrea altceva în loc. Oraşul fremăta de zvonuri, cu toţii stăteam cu frică să nu năvălească bulgarii de peste Dunăre, Armata a 3-a ce ne bombardase un an şi jumătate, cu tunuri Krupp, tocmai din Munţii Bugeacului. Am aflat şi că nişte obuze bulgăreşti isprăviseră viaţa unor răniţi din Spitalul Crucii Roşii Franceze, din localul Institutului Notre Dame de Sion, de pe Domnească. Şi, ca să vezi, un obuz n-a mai avut vlagă pân´ la capăt şi, intrând binişor prin geamul lard deschis, s-a aşezat cuminte în pătuţul unui prunc, care nici măcar nu s-a trezit din somn! Ce noroc i-a dat Dumnezeu!

Acum, măcar Marghiloman semnase Pacea la Buftea, însă cine ştie cât va mai dura până să năvălească de peste apă bulgarii,  acum, că tot dezertau tot mai mulţi aliaţi ruşi, care asiguraseră o linie de apărare inespungabilă între Brăila şi Chilia! Domnul doctor Carnabel a fiinţat chiar un Comitet de combaterea a zvonurilor, care la vreme de război pot aduce mai multă primejdie decât glonţul.

Doamna Ecaterina reciti: „Sosirea la Iaşi a celor 1.500 de soldaţi arădeni, „Ochii umeziţi au vorbit cea mai elocventă limbă… Înfrăţirea a fost solemnă, mai solemnă, mai pioasă decât vreodată a fost alt act patriotic”. Şi doamna vărsă, cu fereală, o lacrimă. Caliopi nici că se clinti din fotoliu. Căscă. „Pe unde-o mai întârzia domnişoara Sofica?” – încercă să lege prilej de vorbă, însă doamna ceti înainte. Chiar şi Caliopi ar fi putut citi: ziarul avea multe locuri goale, cu specificaţia „Cenzurat”! De pildă:  „Iaşi. – Cenzura a interzis  aseară d-lui Robert de Fleurs, ataşat la legaţia franceză, cetirea unui discurs în teatrul Naţional de aici, de oarece era necenzurat. (Cenzurat)”

7/ Sophie și Serge

Doamna Carnabel continuă să recitească un ziar, numai să n-o mai vadă pe alde Caliopi. Jurnalul, tot „Înainte Galaţii-Noi”, era un număr foarte vechi, din mai anul trecut, la vreo patru luni înainte de bătălia de la Mărăşti: sunt bune şi ziarele vechi. Mai ales că ştii şi cum s-au sfârşit lucrurile. Găsi şi un articol în care „Le Figaro” scria înduioşător despre regele care îşi călcase pe inimă, intrând în război împotriva germanilor… Apoi, doamna nimeri peste un număr  din ianuarie ´916, când îl luaseră la oaste pe Sorin, fratele Sofiei: tinerii din leatul său fuseseră chemaţi la Comenduirea Pieţei pentru a fi trimişi apoi la Bârlad, pentru recrutare… Doamna Ecaterina Carnabel trecu apoi, la nimereală, peste un număr din februarie. Sări peste Matrimoniale şi bătu cu palma pe prima pagină. „Uite cât bine a mai făcut şi domnul director Burbea Galaţiului!” Şi citi, tacticos: „Cantina „Galaţii-Noi” a epuizat 2 butoaie cu varză murată, pregătite pentru altă destinaţie; asemenea 150 kg. ceapă, 1000 kgr. fasole, 100 kgr. făină de păpuşoi, 60 kgr. cartofi, 30 kgr. sare”! Pentru năpăstuiţi şi refugiaţi!” Apoi citi ce-i veni la îndemână: o slujbă, la Vovidenia, în memoria eroului sublocotenent gălăţean Ioan I. Ghigulescu, „căzut vitejeşte pe câmpul de onoare”. Ori, pentru alt erou gălăţean, căpitanul Traian Gheorghiu, căzut la Tâmbueşti, de Râmnicu Sărat.

Veranda casei Carnabel de pe strada Spitalului se umplu brusc de zgomote. Mai întâi, năvăli în salon Diţă. Puiul de oltean era unul dintre miile de refugiaţi despre care nu se mai ştia dacă mai au părinţi ori ba. Se străduia să intre pe sub pielea doamnei, spionând-o pe domnişoara.

Svetlana băgă căpşorul de uşă, anunţând: „Venit-a! Da´ e cu un dom´ofiţer!” Gazda se ridică, însă nu şi Caliopi, nepoftita! Sergiu Delara o conduse cu grijă pe tânăra oarbă, însă ea se orienta şi aşa destul de bine, pipăind mobilele. El purta monoclu, iar uniforma era impecabilă. „Poftiţi, poftiţi, domnule ofiţer”, zâmbi doamna. „Sublocotenent!”, o completă el imediat mândru pipăindu-şi eghiletul al cărui plumb se putea scrie pe hârtie, de pildă numele răcanilor trimişi la carceră sau câtă fasole era necesară trupei. Eghiletul era simbolul ştiutorilor şi carte ştiau foarte puţini pui de ţărani, copii maturizaţi după ce fuseseră recrutaţi la război. Mulţi fuseseră însă recrutaţi şi la 14 sau 15 ani, unii muriseră pe drum, de frig, de foame ori striviţi de biciul refugiaţilor mânaţi de câte un jandarm mai nerăbdător! Altfel, ţăranul oltean sau din Bărăgan îşi vedea de aria sa, ce sî caute el tocmai în Moldova?

8/ Lupul Fritz

Sublocotenentul îşi pocni regulamentar călcâiele cizmelor lustruite în faţa doamnei Ecaterina Carnabel, ca în faţa unui colonel cel puţin. Doamna nu se grăbi să îi mulţumească pentru că o condusese pe tânăra oarbă, ci chiar o mustră: „Domnişoară, ne-ai dat palpitaţii!” Sofia roşi: „Doamnă, Boris s-a speriat de detunătură şi a fugit, noroc de domnul acesta!” Doamna nu cedă: „Ştii că soţul meu trece zilnic pe la poştă!” Fata plecă fruntea: „Dar eram nerăbdătoare…” „Dar ce-aţi zăbovit atâta?” – se băgă neîntrebată madam Caliopi. Fata explică doamnei Ecaterina: „Am adăstat pe drum şi cu mademoiselle Clothilde”, spuse Sophie. Clothilde era una dintre asistentele doctorului Carnabel, venită cu voluntarele franceze. „Ne-a istorisit ceva expres despre domnul doctor Carnabel.” „Hai că mă faci curioasă”, o îndemnă doamna să povestească ce şi cum, fără să-l poftească încă pe ofiţer să ia loc. Fata se destăinui: „Am aflat că ieri domnul doctor a trebuit să amputeze mânuţa unui biet copilaş. Ştiţi, după ce-a trecut zeppelinul peste dealul Ţiglinei... Nu mai era destulă morfină şi până la Spitalul Crucei Roşii de la Liceul Alecsandri copilul ar fi perit... Norocul micuţului a fost, mi-a spus tante Clothilde – căci ea l-a ţinut de mâini pe copil – că el perduse sânge, încât nu mai avea putere să ştie nici pe ce lume să află. Mai scâncea, aşa, şi deodată a cerut… o poveste. Sora nu ştia româneşte, iar domnul doctor a fost pus în situaţiunea să născocească ceva cu zâne, Barbă-cot, Baba-Cloanţa, ce-şi mai amintea şi dumnealui de când a fost odată copil. Însă a zis povestea cu Scufiţa Roşie, cum a venit vânătorul şi a pus petre în burtica lui Fritz, lupul cel rău, adormit de câtă lume mâncase şi cum apoi vânătorul l-a cusut înapoi pe lup, care nici n-a simţit... Când a început să zică toate astea, tocmai îl cusea şi pe sărmanul băiat, care a început să ţipe, fără vlagă. Doctorul credea că ţipă însă că de la împunsăturile din poveste, de mila lupului, că la cât sânge perduse sărmaul...”

Tulburată, doamna Carnamel se ridică şi se duse singură după „Picăturile de Davila” pentru inima sa simţitoare. Caliopi se sătură să aştepte să fie servită măcar cu un ceai făr´ de zahăr şi se strecură şi ea după stăpâna casei, fără să-şi ia rămas bun.

Doamna ieşi, apoi întârzie mult…

9/ Svetlana, cea slobodă la gură

Sublocotenenrul se ridică: „Cher mesdames, vous prermetez să mă prezentez: sublocotenent Serge, adică... Sergiu Delara, din Regimentul Mihai Viteazu. În misiune pe lângă Garnizona Galaţi. Detaşat.

Doamna Carnabel se lumină: „A, cred că mi-a vorbit despre dumneata comandantul Garnizoanei. Domnul comandor Rizea chiar ieri îmi spunea că are un detaşat devotat, un oltean ”iute ca prâsnelul”. Chiar aşa zicea... Dacă dumneata eşti chiar oltean, atunci înseamnă că dumneata eşti ”prâsnelul” cu pricina. „Sunt din Strehaia”, spuse tânărul sublocotenent.

Serge îi sărută mâna doamnei, se întoarse spre Sophie, însă Svetlana se aşază la mijloc şi îi făcu din deget că „Nu!”.

Sublocoteneneul se simţi dator să mai preciizeze: „Toată România înseamnă astăzi „pe front”. Ieri m-au chemat la Cartierul General, la Tecuci, pentru ca majestatea sa şi generalul Grigorescu să-mi înmâneze o decoraţiune mică...

„Înseamnă că aţi fost foarte viteaz”, spuse Sophie. Viteazul răspunse însă: „Să spunem că destul de viteaz, cât m-am uitat înainte, spre inamic, şi mă gândeam la ale mele...” Svetlana se trezi vorbind: „Că de vitezi ar fi azi trebuinţî o fatî mari! Sabie şi chipiu, chiar şî  cu teşchereaua goalî, dar să hii flăcău´numai nalt´sî hie şî cu musteaţă pomădată ghiiini!”

Serge interveni însă: „Mai puţin curaj am ca să fiu invitat într-o astfel de societate fermecătoare ca a dumneavoastră... Însă, cu permisiunea doamnei Carnabel, am să-mi permit să îndrăznesc... să mai revin, ca să constat dacă sunteţi bine, domnişoară... Da, şi dumneavoastră, doamnă, dacă vă simţiţi bine şi dacă pot a vă aduce orice serviciu.” Svetlana se sumeţi: „Ci sî zic, ăi hi fost aldi matali filotim şi ghiteaz ca Harap Alb, ai grad... da-n lipsa domnului doctor, NOI nu te primim!... Ei, dacî o s-îi zâcî doamna c-ai trecut mata acuma la vizetă pi la noi, atunşi, mâni după bombardarea de searî, poate sî zicî şî dumnealui dom´ doftor să ne mai vizitezi...”

Doamna Carnabel se cruci: „Câteodată îţi vine să crez că fătuca asta nu s-a născut la Funduleşti sau pe dracului unde s-o fi născut, ci la palatul regal - uitaţi, acuma a ajuns să invite DUMNEAEI ofiţerii patrioţi! Mă mir că mă mai îngăduie şi pe mine în propria casă! Am obosit s-o tot cert, că unde mai găseşti astăzi personal educat, care să nu fie decedat de front, de boale sau refugiat spre Iaşi?”

/10 Diavolul Diţă, cel neînduplecat

Doamna Carnabel îl însărcinase pe micul Diţă, refugiat din Oltenia oploşit aici, să-i fie epitrop Sofiei, adică să nu o scape din ochi, să fie păstrată toată decenţa în prezenţa domnilor care ar fi intrat în casă, precum, chiar acum, sublocotenentul Sergiu Delara. Doamna ieşise tulburată, aflând de operaţia făcută acelui copil, direct pe pavaj, de soţul său. 

Sublocotenentul văzu îngrijorarea fetei şi, încercând să o liniştească, îi apucă întâi pentru o clipă braţul, însă apoi îl reţinu cu şi mai multă tandreţe. Orfanul Diţă sări însă arc de la locului, unde părea să picotească. „Să ştiţi, don´ sulocotenent, că vă spui, vă spui coanei Ecaterina! Că eu văzui bine cum ai pus dumitale mâna pe mâneca don´şoarei!” – strigă el, victorios. Îm sfârşit îşi merita „foncţia” cu care fusese însărcinat chiar de doamna. Sofia se întoarse însă spre glas, lăsându-şi cu oarecare ostentaţie mâna în mâna tânărului: „Băiete, domnul sublocotenent m-a sprijinit doar pentru că... pentru că, ştii bine, eu mi-s oarbă! Cum altfel să dirigui un orb printre atâtea mobile şi copii obrasnici, făr´ să-l apuci de mână?! Înse, dacă eşti un băiat  uşernic şi ai de gând să ne trădezi în fals cocoanei precum colonelul Sturdza nemţilor, jur c-am să vin mâine noapte ca să te sperii de moarte, că mă pricep! „U-hu-hu” am să-ţi fac, să-ţi îngheţe sângele-n vine! Şi, mâne noapte, atunce când întunerecul-întunerecului va domni peste tot, să vezi pedeapsă pentru uşernic. Căci eu nu am nevoie de lumină ca să te nemeresc, puiule... Şi să vezi ce şmotru-ai să mai capeţi matale, dar numai dacă-ai  să torni cine ştie ce închipuiri şi minciuni  doamnei Ecaterina ori tatei... domnului doctor!” Şi se întoarse spre Sergiu, explicând: „Pardon, mereu îmi vine să scap şi să-i spun domnului doctor Carnabel numele de „tată”, că tot n-am avut parte de un tată. Ei… eu aşa un tată aş fi vrut!”

Orfanului Diţă atâta îi trebui, să audă cuvântul „tată”: „Uuuu, uuuu, tata meu umblă prin lume, pe unde-o fi tata meu?!” Sofia bâjbâi până ce îl găsi pe băieţel. Îl trase apoi spre ea şi îl ostoi. El se zguduia de plâns. Sergiu, impresionat, o îmbărbătă, strângând-o de umăr, ea îi cuprinse, recunoscătoare,  degetele lui de pe umărul ei, iar copilul, printre lacrimi, strigă: „Da´ ce crez´, că nu vă văzui? Uite-acolo pe umăr iar a pus mâna dumnealui!” Sublocotenentul se ofensă: „Codoş mic!” Şi  către ea: „Excusez-moi !  Auzi, să-i vrei plodului binele, să-i zică că-i biet orfan, iară el, el…”

11/ Paracliserul

Supărată de atâta neîncredere şi obrăznicie de la un  mucos înfipt, abia oploşit, pe foametea asta, oploşit la ei, oarba îl cam scutură acum pe copilul prins cu îndemânare, pe bâjbâite: „La noapte, măi Diţă băiatule, ori cum te-o mai fi chemând cin´ te-o mai fi chemând, ai să te trezeşti matale legat frumos cu curmeie de pat!” „Ba m-oi păzi!” - sări viteaz de colo micul oltean. Sofie îl asigură însă: „Ba nici n-ai să ştii că vin!” „Am să-mi ţin urechile pâlnie!”, îi răspunse micul războinic. „Aş, oi veni tiptil!” „Oi sta cu feştila aprinsă!” „Nu mai spune! Că pui tu bani pentru gaz?! Şi-apoi, trebuie să nu se vază luminile din zeppelin şi să ne trezim iar cu bombe, e obligatoriu camuflajul!”

Indignat, cu un ochi la frumoasa fată lovită de soartă cu orbirea, sublocotenentul l-ar fi urecheat chiar el pe „baistruc”, apelativ nemţesc şi rusesc pentru a defini un bastard (copilul însă chiar nu avea nicio vină că tatăl îi pierise ori dispăruse pe front, micul oltean îndeplinind de altfel „ordinele Doamnei”. Fură întrerupţi chiar de doamna Carnabel, care se întoarse la timp ca să-şi apere informatorul. Diţă se abţinu să pârască incidentul. Deocamdată…

Acum, Svetlana năvăli în salon, bucuroasă: „Cucoanî, o vinit iară zânitura aia di Paracliser. Are un ilic soldăţesc di vânzare. Îl vopsesc şi-i ţine cald lu´ don doftor!” Stăpâna casei se încruntă însă: „Nu cumpărăm nimic de la omul acela. Dă-l afară!” Sublocotenentul se miră: „Un paracliser poate fi de folos cu vreun ajutor de rugăciune, căci preoţii noştri sunt pe front, uncii chiar şi luptă ori iau tifos… „ Un omuleţ sfios crăpă însă uşa salonului şi intră pe o parte. Mai aducea cu el o gamelă: „Poate merge pentru bucătărie, doamnă”, încercă el, în timp ce gazda scutură nervos din cap. „Am şi un lanţ de ceas, din argint curat. Poate îi pune domnu´ ceas…„  „Dumneta nu înţelegi româneşte?! Nu ne trebuie, pleacă liniştit”, ceru doamna. „Du-te la morţii dumitale şi lasă-ne!” Omul nu se supără: „Doamnă, când ajungi să calci pe morţi aşa cum a trebuit să fac io, nu mai faci osebire între vii şi cei căzuţi. Odată, eram pe front atunci, nu mă răniseră… a trebuit să trecem peste un râu. Nicuiun copac, cale de kilometri! Duşmanul, tot mai aproape. Aveam un sublocotenent, ca şi dumnealui, care ne-a ordonat să trecem râul în pas alergător. Aveam şi cum: apa era plină de cadavre… Calci, te uiţi doar cât să nu aluneci, să nu te cufunzi, mai aluneci, simţi apa, poate şi sânge, ce ştiu eu, că era acolo de toate… Chestia e că am trecut pe ei, fie-le apa uşoară! Erau de-ai noştri, ne-a ajutat şi ei…”

(Va urma)

Citit 5263 ori Ultima modificare Miercuri, 18 Martie 2020 15:01

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro