Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean [1-40]

Scris de Victor Cilincă

Sâmbătă, 24 Octombrie 2020 02:00

LACRĂMI USCATE sau „Mam´selle Sophie” ori „Sophie SE VEDE cu Serge!”. Roman foiletonic istoric gălăţean

1/ Cinematograf

„… iar la  Cinema Regal – îi spuse  Serge  precipitat –  e un matineu de la cinci jumătate seara, apoi sunt filme de la opt şi un sfert. Iată, mam´selle: Şi chiar duminică, matineu de la trei după-amiază, se poate visiona filmul „Vive la nation!”, dramă patriotică sentimentală, reprezentată de curând la cinema Modern la Iaşi, în Capitală! Cu cei mai celebri artişti din Franţa, aşa scrie pe afiş! Vom vedea şi „Analele Războiului No. 3”, un junal fotografic, cu icoane de tunuri şi muniţiuni, cu vederi de război foarte interesante. Şi la urmăm, ca „deset”, comedia „Biruinţa lui Aldemar”. Domnul doctor cu siguranţă nu va avea nicio obiecţie: am afişul - nu sunt frivolităţi!” Însă Sophie dădu iarăşi nărăvaş din cap, fără să deschidă ochii: încă se ţinea uşor de braţul tânărului sublocotenent, cu grija de a nu-l atinge decât atât cât face o ciută amirosind gingaş floarea aurie şi cu frunze-inimă… Sergiu Delara se înfăcăra atunci când susţinea cauze patriotice eroice sau barem nobile, iar a o conduce la cinematograful invalizilor de război pe domnişoara Teodorescu, până nu demult medicinistă eminentă, i se părea chiar o cauză nobilă. „Să nu fim absurzi, monsieur Serge - se desprinse ea pentru o clipă de braţul lui, clătinându-se uşor - cum să duci o oarbă la film?!” Fostul dresor de cai se opri doar o clipă. „Am să vă cetesc tot de pe ecran, domnişoară, şi încet, înceeet, ca să nu abijduim pe alţii văzători, am să vă povestesc eu personal şi mişcările, şi încruntările, şi faptele francese de eroism de pe ecran. Şi apoi va fi atâta muzică tristă la pian”, argumentă el. „Că de şi mai multă tristeţe avem noi nevoie”, se scutură iar fata cu buzele cele mai triste din lume şi cu irişi superbi, pe care Sergiu nu-i văzuse încă niciodată, aşa cum niciun domn de condiţie nu stăruie să vadă măcar gleznele viitoarei soţii, până la altar. Sophie orbise dintr-o dată într-o noapte pe la unsprezece, iar ştiinţa modernă nu află niciodată de ce. Data o s-o găsiţi însă în vreo carte de istorie ceva mai amănunţită: 12 decembrie 1916. Chiar noaptea în care un dirijabil - un Zeppelin lung cât strada Militară, cea pe care copilărise la Galaţi generalul Eremia Grigorescu - aruncase primele trei bombe ale războiului, pe strada Cuza şi Lascăr Catargiu. Bubuitura se auzise până la Giurgiuleşti, povestiseră mai târziu, din refugiul de acolo, surorile de caritate din grupul irlandez al Potârnichilor cenuşii. În oraş nu era însă voie să împrăştii zvonuri, deci nimeni nu auzise nimic. Chiar doctorl Carnabel înfiinţase, în absenţa ziarelor, o comisiune de combatere a zvonurilor…

2/ Vântul Caliopiei

Madame Caliopi năvăli ca un vânt de decembrie, uşile de la intrare se izbiră de perete – mare lucru că nu căzu niciun ochi de geam! „Păi bine, madam Carnabel, se poate să lăsaţi pe refugiata ceia oarbă să se plimbe în văzu´ lumii pe strade la braţ cu un ofiţer?! Desfrâu în vremile noastreeee, madam Carnabel, desfrâu şi depravare! Şi asta numa´ de la filmele alea de amor franţuzeşti, cari nu ştiu de ce nu le închide cinematografele dacă tot e atâtea suferinţe!” Doamna Carnabel trase iute cordonul clopoţelului pentru slugi şi strigă tare, pentru ca madam Caliopi să vază cât este ea de hotărâtă. Strigă: „Svetlana! Svetlană!!!” Cum servitoarea tot nu apărea, doamna se întoarse către vântul de decembrie, care se şi aşezase pe fotoliul domnului. Ceea ce nu era îngăduit! Doamna îi explică vecinei: „Doamnă Caliopi, filmele sunt cu lupte, sunt adecă educative, au şi jurnale cu scene adevărate de la război, înălţătoare, patriotice... Ei, mai au ele şi câte-un supliment de comedie, dar şi asta trebuie, mai îmbărbătează la aşa vremi întristate... Şi din preţul biletelor, o parte merge spre cele 13 asociaţii de binefacere gălăţene!” Şi doamna îndoi, pe rând, câte un deget: „cea pentru refugiaţi, cea pentru văduve de război, cea pentru sărmani onorabili, cari sunt harnici, dar au rămas fără slujbe, cea pentru ciorba săracului şi pentru hăinuţe de orfani, pentru bumbac de pansamente, pentru... „ Şi strigă iarăşi, trăgând de cordonul clopoţelului, mai să-l rupă: „Svetlano! Diavoliţo!” Basarabeanca intră în sfârşit, fără însă a da semne de grabă. „Da´ şi-i, cucoană, că doar n-o hi foc! Dau turşii?” „Păi doar ne batem şi cu turcii. Şi cu bulgarii, şi cu austro-ungurii, şi cu nemţii... Da´ de câte ori să-ţi mai zic să nu mi te adresezi ca la ţară, cu „cocoană” ci, frumos, cu „doamnă”, dacă nu poţi pronunţa cumsecade, „madame”?! Măi fato, să-mi raportezi imediat unde a ieşit refugiata noastră, domnişoara Sophie?” Madam Caliopi nu terminase de spus: „Las´ că mi s-a spus şi mie că la filme lumea se pupă! Şi în comédia de pe cel ecran, da´ şi-n sală! Şi, auzi dumneata, să te duci la cenematograf şi ăia să ţie înăuntru lumina închisă chiar de tot! Păi, asta nu-i tocma´ dezmăţ în regulă?! Păi e!” Svetlana le lămuri: „O vrut don´şoara să se răpeadă, dimineaţă chiar, pi la poşta militară, da´ io n-o lăsai, n-o lăsai… În fiece zi speră săraca la o scrisorică, cât de mititicî, di la frăţiorul ei di pi front, că ea îi fusă ca o mumă şi acuma-i aşa cu grijîîîî! Ei, o fi plecat la poştî, cu rusul nostru, cu Boris.”

3/ ”Urangutanul”

Doamna Carnabel se albise la faţă: era insultată chiar în casa ei onorabilă! Strigă după toanta de Svetlana, care se făcea probabil că nu aude: „Măi fato, să-mi raportezi imediat unde a ieşit refugiata noastră, domnişoara Sophie!”. Coana Caliopi umpluse paharul zilei! O "denunţase" pe Sophie şi acum se lăfăia taman în fotoliul domnului, ceea ce nu era de tolerat. Gazda îi împinse un scaun (netapiţat!), dar Caliopi nu băgă în seamă. Deja madame Ecatereina Carnabel era foarte furioasă încă de dimineaţă: citise ce îndrăznise să publice senatorul Argetoianu. În lipsă de public, îi citise indignată Svetlanei, fata în casă. Leneşă, basarabeanca era bună doar ca să-i tălmăcească rusului poruncile stăpânei. „Uite, citi doamna, ce zice domnul Argetoianu, despre doctorul la cari se caută suferinzi din atâtea judeţe, chiar şi din Ismail! Şi înşiră, îndoind câte un deget: păi e colonel, medic primar, chirurg şef, mai-marele spitalelor din Galaţi, şef al tuturor obştilor sanitare gălăţene, preşedinte al Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei şi Asistenţei Tuberculoşilor săraci din judeţul Covurlui, preşedinte al Comitetului Societăţii Naţionale „Crucea Roşie”, filială, preşedinte al Societăţii Medicale Galaţi; membru fondator al „Cercului cultural”, preşedinte al „Intim Club”: Cu pistrui pe obraz, cu păr rar blond-castaniu, cu mustăţile care îi cădeau peste gură, cu ochii lui albaştri, cu mersul lui deşirat şi cu ţinuta lui aproximativă, se înfăţişa ca unul prins pe gârlă. Dar ochii îi erau numai bunătate şi labele sale de urangutan mânuiau durerea cu delicateţe de femeie. Stimat de subalternii lui, pe care îi ţinea din scurt, era iubit de soldaţi şi bolnavi, cărora le consacra toată ştiinţa, toată bunătatea şi toate puterile cu care-l înzestrase Dumnezeu. Venea des pe la mumă-mea, care fusese aleasă preşedinţă a comitetului de dame pentru ajutorarea răniţilor şi bolnavilor evacuaţi din Moldova la Odessa. Faptul că bătrânul Carnabel era ca şi fiul natural al contelui Iosif Talievici, fratelele socrului domnului Argetoianu, nu-l face în  drept să îl facă pe soţul meu… „gorilă”, înţelegi?” „Înţăleg io, coniţă, dar şe-i aia gurilă?” - căscă fata.

4/ Ancheta

„Păi bine, amărâto, cum să plece ea singură-singurică la poştă, dacă nu vede?!” – se stropşi doamna Carnabel la amărâta de fată-n casă, trecând astfel peste manierele sale impecabile de doamnă educată şi de ditai căpetenia la Crucea Roşie. „Păi nu fuse singurică, ci, că chiar cum aţi ordonatără dumitale, o hi mers cu don´şoara rusu´ şela!” – o înfruntă toanta de Svetlana. Doamna se îngrijoră: „Păi Boris chiar adineauri era la bucătărie şi amuşina pe-acolo; nu c-ar avea ce să mănânce, pe vremile astea... Măi fato, dacă el e aice şi Sophie nu, atunce e primejdie mare!” Caliopi, stând tolănită-n fotoliul domnului precum o plăcintă mare într-o tavă cuprinzătoare, îi deschise capul gazdei şi o mai linişti: „Stăi, madam Carnabel, io vă zic să vă ţineţi bine de inimă, madam, să nu vă mai gândiţi la rele: n-am zis io că pe fată am văzut-o venind pe drum încoace? Doar că am trecut pe lângă ei, da´  m-am făcut că nu văz: aşe afront, să meargă la braţ în văzul polatei!”  „Păi nu mi-ai spus lămurit, madam Caliopi, că ai văzut-o mata personal. Ei, trebuie să apară ea şi atunci ne lămurim. Svetlană, ia fugi de mi-l adă aice pe rus, ca să mi-l anchetez eu ca la poliţie, din ce pricină anume a lăsat-o singură pe domnişoara!” Svetlana se urni, cu părere de rău că iar trebuie să meargă prin casă. Dar stăpâna o întoarse: „Auzi? Şi apoi, lasă-l aici pe rus şi adu-mi şi „Picăturile de Davila”, pentru inimă!” Fata în casă i-o întoarse: „Şi atunşi, dacă io plec, cin´ vă mai tălmăceşti ci-o sî bâiguie ursu´ ista?”  „Bine, la loc comanda: anchetează-l tu scurt, la cuhnie, şi adă-mi iute înapoi răspunsul!” Fata ieşi, mormăind. În timp ce intriganta de Caliopi, aşteptând în zadar dulceaţa, şerbetul, ori ce s-ar mai putea găsi, chiar şi în aste vremuri triste, de foamete, în casa unui doctor aşa vestit (doamna nu i-ar fi dat nici măcar o linguriţă de miere, ori vreo bucăţică de zahăr candel, chiar să fi avut în casă asemenea trufanda!), gazda îşi umplea vremea contemplând salonul atât de familiar, delăsat în lipsa servitorilor şi a nepriceperii Svetlanei, care pe deasupra mai era şi o gură în plus în casa lor. Uite, acolo, în fund, un dulap cu uşi de sticlă, prin care se văd multe cărţi groase, îndesate, mai să spargă uşile. Alături, spre dreapta, un dulăpior mai înalt, tot cu uşi din sticlă, sticlă brumată, pe care au fost uitate nişte flacoane. Pe unul dintre geamuri a rămas lipită o veche reclamă la „„Koprol” – duşmanul constipaţiunii”.

5/ Copila vânată

În sfârşit, Svetlana se întoarse, cât putea ea de repede, cu „verdictul”: „Ha, Boris m-a dolojît ghini”, începu fata în casă să recapituleze, cu ochii închişi, ce reuşise ea să îl iscodească. „Dar nu vrai să vorbeşti ca să înţălegem şi noi?!” – se oţărî la ea doamna Carnabel, care tot nu ştia cum să scape de intriganta de madam Caliopi, proţâpită în fotoliul domnului doctor. „A, m-a desluşit adicătelea, rusu´ - zise Svetlana. Boris mi-o obişcit de când o vinit la noi (ciudat trebuie să-i fi sunat doamnei „la noi) că o s-o privegheze pe don´şoara. Da´ să n-ai încredere în rusnac, că ghei cu el dintr-un singur păhar şi tot te taie-ntr-o noapti!” Doamna i-o reteză: „I-a uite la ea, face acuma filosofie!”

Boris fusese împrumutat de doctorul gălăţean, care îşi avea tot personalul pe front. Boris acesta zicea atât: „bâstro, bâstro” şi abia răspundea întrebărilor stăpânei, tălmăcite de Svetlana, basarabeanca oploşită la ei. Alături de Sofie, orbită la primul bombardament la Galaţi, din decembrie 1916, când dirijabilele acelea enorme ochiseră centrul urbei şi comenduirea rusă.

Domnul doctor îl împrumutase pe Boris acesta de la un chirurg rus cu care opera bine, contele Vladimirov. Cum în familie contele nu prea vorbea rusă, ci franceza, era tot timpul nevoie de un tălmaci ca să se înţeleagă cu uriaşa slugă.

„Noroc cu ruşii ăştia, că încă ne mai apără”, zise coana Caliopi. Doamna Carnabel găsi însă model să o contrazică: „Oameni fără Dumnezeu, coană Caliopi! Franţujii ăştia ne deteră astfel  de aliaţi! Un milion de guri, ruşii ăştia, cari n-au ştiut ce-i foametea, cum am probat din plin noi!” Coana Caliopi îşi aminti însă ceva cu care putea aduce din noi vorba despre blestematul de cinematograf: „Păi, atunce când a luat foc Cinematograful Regal - Cinematograful invalizilor de război, cine a sărit ca să stingă fucu´, nu ostaşii ruşi?”

Doamna Carnabel nu voia însă ca să uite un alt episod:  Mititica fetiţă Ştefana Constantin nu avea, săraca, decât 14 ani! Stătea pe strada Câmpului, cu doi soldaţi ruşi în gazdă. Ei, mititica nu ceruse decât s-o lase şi pe ea să guste-acolo, de foame, câteva cireşele verzi. Au lăsat-o ei să se urce bine în pom, că erau doi ruşi la copac, nu unul… Ea s-a bucurat, chiar ar fi râs, cică - mde, erau prietenoşi, bunii noştri aliaţi, care până mai ieri le dădeau, chiar şi când erau treji, bomboane copiilor, şi când acolo, ce să vezi? Unul, „pac!” - a tras în mititică şi-a doborât-o din prima! Că era micuţă cât o vrabie, din când nu mai mâncase ea şi-ai ei câte un codru de pâine!!

6/ Cenzurat

Doamna Carnabel puse lucrurile la punct: „Zi-ne şi nouă, fătucă, nu ne mai frige, de ce a lăsat-o rusul pe domnişoara nepriveghiată şi s-a întors singur de nebun?!”  Svetlana lămuri: „Păi, s-o aprins un căzan cu păcură la uzina Vulcan şi când o tunat, rusu´ s-o spăriet. Pân´ să-şi vină-n hire,  s-o zărăstítără don´şoara, se cherdu!”  „Atunci, ofiţerul care o aduce merită toată cinstea!” Coana Caliopi dădu nărăvaşă din cap, dar nu îndrăzni să zică ceva în contra.  

Ca să n-o mai vadă pe nesimţitoare, doamna o trimise afară pe basarabeancă şi începu să răsfoiască de zor gazetele „Înainte Galaţii–Noi”. 10 bani exemplarul, dar cenzurat. În multe pagini se căsca albul hârtiei: îl cercetase se vede prea târziu cenzura militară ca să mai aibă vreme să scrie domnul Burbrea altceva în loc. Oraşul fremăta de zvonuri, cu toţii stăteam cu frică să nu năvălească bulgarii de peste Dunăre, Armata a 3-a ce ne bombardase un an şi jumătate, cu tunuri Krupp, tocmai din Munţii Bugeacului. Am aflat şi că nişte obuze bulgăreşti isprăviseră viaţa unor răniţi din Spitalul Crucii Roşii Franceze, din localul Institutului Notre Dame de Sion, de pe Domnească. Şi, ca să vezi, un obuz n-a mai avut vlagă pân´ la capăt şi, intrând binişor prin geamul lard deschis, s-a aşezat cuminte în pătuţul unui prunc, care nici măcar nu s-a trezit din somn! Ce noroc i-a dat Dumnezeu!

Acum, măcar Marghiloman semnase Pacea la Buftea, însă cine ştie cât va mai dura până să năvălească de peste apă bulgarii,  acum, că tot dezertau tot mai mulţi aliaţi ruşi, care asiguraseră o linie de apărare inespungabilă între Brăila şi Chilia! Domnul doctor Carnabel a fiinţat chiar un Comitet de combaterea a zvonurilor, care la vreme de război pot aduce mai multă primejdie decât glonţul.

Doamna Ecaterina reciti: „Sosirea la Iaşi a celor 1.500 de soldaţi arădeni, „Ochii umeziţi au vorbit cea mai elocventă limbă… Înfrăţirea a fost solemnă, mai solemnă, mai pioasă decât vreodată a fost alt act patriotic”. Şi doamna vărsă, cu fereală, o lacrimă. Caliopi nici că se clinti din fotoliu. Căscă. „Pe unde-o mai întârzia domnişoara Sofica?” – încercă să lege prilej de vorbă, însă doamna ceti înainte. Chiar şi Caliopi ar fi putut citi: ziarul avea multe locuri goale, cu specificaţia „Cenzurat”! De pildă:  „Iaşi. – Cenzura a interzis  aseară d-lui Robert de Fleurs, ataşat la legaţia franceză, cetirea unui discurs în teatrul Naţional de aici, de oarece era necenzurat. (Cenzurat)”

7/ Sophie și Serge

Doamna Carnabel continuă să recitească un ziar, numai să n-o mai vadă pe alde Caliopi. Jurnalul, tot „Înainte Galaţii-Noi”, era un număr foarte vechi, din mai anul trecut, la vreo patru luni înainte de bătălia de la Mărăşti: sunt bune şi ziarele vechi. Mai ales că ştii şi cum s-au sfârşit lucrurile. Găsi şi un articol în care „Le Figaro” scria înduioşător despre regele care îşi călcase pe inimă, intrând în război împotriva germanilor… Apoi, doamna nimeri peste un număr  din ianuarie ´916, când îl luaseră la oaste pe Sorin, fratele Sofiei: tinerii din leatul său fuseseră chemaţi la Comenduirea Pieţei pentru a fi trimişi apoi la Bârlad, pentru recrutare… Doamna Ecaterina Carnabel trecu apoi, la nimereală, peste un număr din februarie. Sări peste Matrimoniale şi bătu cu palma pe prima pagină. „Uite cât bine a mai făcut şi domnul director Burbea Galaţiului!” Şi citi, tacticos: „Cantina „Galaţii-Noi” a epuizat 2 butoaie cu varză murată, pregătite pentru altă destinaţie; asemenea 150 kg. ceapă, 1000 kgr. fasole, 100 kgr. făină de păpuşoi, 60 kgr. cartofi, 30 kgr. sare”! Pentru năpăstuiţi şi refugiaţi!” Apoi citi ce-i veni la îndemână: o slujbă, la Vovidenia, în memoria eroului sublocotenent gălăţean Ioan I. Ghigulescu, „căzut vitejeşte pe câmpul de onoare”. Ori, pentru alt erou gălăţean, căpitanul Traian Gheorghiu, căzut la Tâmbueşti, de Râmnicu Sărat.

Veranda casei Carnabel de pe strada Spitalului se umplu brusc de zgomote. Mai întâi, năvăli în salon Diţă. Puiul de oltean era unul dintre miile de refugiaţi despre care nu se mai ştia dacă mai au părinţi ori ba. Se străduia să intre pe sub pielea doamnei, spionând-o pe domnişoara.

Svetlana băgă căpşorul de uşă, anunţând: „Venit-a! Da´ e cu un dom´ofiţer!” Gazda se ridică, însă nu şi Caliopi, nepoftita! Sergiu Delara o conduse cu grijă pe tânăra oarbă, însă ea se orienta şi aşa destul de bine, pipăind mobilele. El purta monoclu, iar uniforma era impecabilă. „Poftiţi, poftiţi, domnule ofiţer”, zâmbi doamna. „Sublocotenent!”, o completă el imediat mândru pipăindu-şi eghiletul al cărui plumb se putea scrie pe hârtie, de pildă numele răcanilor trimişi la carceră sau câtă fasole era necesară trupei. Eghiletul era simbolul ştiutorilor şi carte ştiau foarte puţini pui de ţărani, copii maturizaţi după ce fuseseră recrutaţi la război. Mulţi fuseseră însă recrutaţi şi la 14 sau 15 ani, unii muriseră pe drum, de frig, de foame ori striviţi de biciul refugiaţilor mânaţi de câte un jandarm mai nerăbdător! Altfel, ţăranul oltean sau din Bărăgan îşi vedea de aria sa, ce sî caute el tocmai în Moldova?

8/ Lupul Fritz

Sublocotenentul îşi pocni regulamentar călcâiele cizmelor lustruite în faţa doamnei Ecaterina Carnabel, ca în faţa unui colonel cel puţin. Doamna nu se grăbi să îi mulţumească pentru că o condusese pe tânăra oarbă, ci chiar o mustră: „Domnişoară, ne-ai dat palpitaţii!” Sofia roşi: „Doamnă, Boris s-a speriat de detunătură şi a fugit, noroc de domnul acesta!” Doamna nu cedă: „Ştii că soţul meu trece zilnic pe la poştă!” Fata plecă fruntea: „Dar eram nerăbdătoare…” „Dar ce-aţi zăbovit atâta?” – se băgă neîntrebată madam Caliopi. Fata explică doamnei Ecaterina: „Am adăstat pe drum şi cu mademoiselle Clothilde”, spuse Sophie. Clothilde era una dintre asistentele doctorului Carnabel, venită cu voluntarele franceze. „Ne-a istorisit ceva expres despre domnul doctor Carnabel.” „Hai că mă faci curioasă”, o îndemnă doamna să povestească ce şi cum, fără să-l poftească încă pe ofiţer să ia loc. Fata se destăinui: „Am aflat că ieri domnul doctor a trebuit să amputeze mânuţa unui biet copilaş. Ştiţi, după ce-a trecut zeppelinul peste dealul Ţiglinei... Nu mai era destulă morfină şi până la Spitalul Crucei Roşii de la Liceul Alecsandri copilul ar fi perit... Norocul micuţului a fost, mi-a spus tante Clothilde – căci ea l-a ţinut de mâini pe copil – că el perduse sânge, încât nu mai avea putere să ştie nici pe ce lume să află. Mai scâncea, aşa, şi deodată a cerut… o poveste. Sora nu ştia româneşte, iar domnul doctor a fost pus în situaţiunea să născocească ceva cu zâne, Barbă-cot, Baba-Cloanţa, ce-şi mai amintea şi dumnealui de când a fost odată copil. Însă a zis povestea cu Scufiţa Roşie, cum a venit vânătorul şi a pus petre în burtica lui Fritz, lupul cel rău, adormit de câtă lume mâncase şi cum apoi vânătorul l-a cusut înapoi pe lup, care nici n-a simţit... Când a început să zică toate astea, tocmai îl cusea şi pe sărmanul băiat, care a început să ţipe, fără vlagă. Doctorul credea că ţipă însă că de la împunsăturile din poveste, de mila lupului, că la cât sânge perduse sărmaul...”

Tulburată, doamna Carnamel se ridică şi se duse singură după „Picăturile de Davila” pentru inima sa simţitoare. Caliopi se sătură să aştepte să fie servită măcar cu un ceai făr´ de zahăr şi se strecură şi ea după stăpâna casei, fără să-şi ia rămas bun.

Doamna ieşi, apoi întârzie mult…

9/ Svetlana, cea slobodă la gură

Sublocotenenrul se ridică: „Cher mesdames, vous prermetez să mă prezentez: sublocotenent Serge, adică... Sergiu Delara, din Regimentul Mihai Viteazu. În misiune pe lângă Garnizona Galaţi. Detaşat.

Doamna Carnabel se lumină: „A, cred că mi-a vorbit despre dumneata comandantul Garnizoanei. Domnul comandor Rizea chiar ieri îmi spunea că are un detaşat devotat, un oltean ”iute ca prâsnelul”. Chiar aşa zicea... Dacă dumneata eşti chiar oltean, atunci înseamnă că dumneata eşti ”prâsnelul” cu pricina. „Sunt din Strehaia”, spuse tânărul sublocotenent.

Serge îi sărută mâna doamnei, se întoarse spre Sophie, însă Svetlana se aşază la mijloc şi îi făcu din deget că „Nu!”.

Sublocoteneneul se simţi dator să mai preciizeze: „Toată România înseamnă astăzi „pe front”. Ieri m-au chemat la Cartierul General, la Tecuci, pentru ca majestatea sa şi generalul Grigorescu să-mi înmâneze o decoraţiune mică...

„Înseamnă că aţi fost foarte viteaz”, spuse Sophie. Viteazul răspunse însă: „Să spunem că destul de viteaz, cât m-am uitat înainte, spre inamic, şi mă gândeam la ale mele...” Svetlana se trezi vorbind: „Că de vitezi ar fi azi trebuinţî o fatî mari! Sabie şi chipiu, chiar şî  cu teşchereaua goalî, dar să hii flăcău´numai nalt´sî hie şî cu musteaţă pomădată ghiiini!”

Serge interveni însă: „Mai puţin curaj am ca să fiu invitat într-o astfel de societate fermecătoare ca a dumneavoastră... Însă, cu permisiunea doamnei Carnabel, am să-mi permit să îndrăznesc... să mai revin, ca să constat dacă sunteţi bine, domnişoară... Da, şi dumneavoastră, doamnă, dacă vă simţiţi bine şi dacă pot a vă aduce orice serviciu.” Svetlana se sumeţi: „Ci sî zic, ăi hi fost aldi matali filotim şi ghiteaz ca Harap Alb, ai grad... da-n lipsa domnului doctor, NOI nu te primim!... Ei, dacî o s-îi zâcî doamna c-ai trecut mata acuma la vizetă pi la noi, atunşi, mâni după bombardarea de searî, poate sî zicî şî dumnealui dom´ doftor să ne mai vizitezi...”

Doamna Carnabel se cruci: „Câteodată îţi vine să crez că fătuca asta nu s-a născut la Funduleşti sau pe dracului unde s-o fi născut, ci la palatul regal - uitaţi, acuma a ajuns să invite DUMNEAEI ofiţerii patrioţi! Mă mir că mă mai îngăduie şi pe mine în propria casă! Am obosit s-o tot cert, că unde mai găseşti astăzi personal educat, care să nu fie decedat de front, de boale sau refugiat spre Iaşi?”

10/ Diavolul Diţă, cel neînduplecat

Doamna Carnabel îl însărcinase pe micul Diţă, refugiat din Oltenia oploşit aici, să-i fie epitrop Sofiei, adică să nu o scape din ochi, să fie păstrată toată decenţa în prezenţa domnilor care ar fi intrat în casă, precum, chiar acum, sublocotenentul Sergiu Delara. Doamna ieşise tulburată, aflând de operaţia făcută acelui copil, direct pe pavaj, de soţul său. 

Sublocotenentul văzu îngrijorarea fetei şi, încercând să o liniştească, îi apucă întâi pentru o clipă braţul, însă apoi îl reţinu cu şi mai multă tandreţe. Orfanul Diţă sări însă arc de la locului, unde părea să picotească. „Să ştiţi, don´ sulocotenent, că vă spui, vă spui coanei Ecaterina! Că eu văzui bine cum ai pus dumitale mâna pe mâneca don´şoarei!” – strigă el, victorios. Îm sfârşit îşi merita „foncţia” cu care fusese însărcinat chiar de doamna. Sofia se întoarse însă spre glas, lăsându-şi cu oarecare ostentaţie mâna în mâna tânărului: „Băiete, domnul sublocotenent m-a sprijinit doar pentru că... pentru că, ştii bine, eu mi-s oarbă! Cum altfel să dirigui un orb printre atâtea mobile şi copii obrasnici, făr´ să-l apuci de mână?! Înse, dacă eşti un băiat  uşernic şi ai de gând să ne trădezi în fals cocoanei precum colonelul Sturdza nemţilor, jur c-am să vin mâine noapte ca să te sperii de moarte, că mă pricep! „U-hu-hu” am să-ţi fac, să-ţi îngheţe sângele-n vine! Şi, mâne noapte, atunce când întunerecul-întunerecului va domni peste tot, să vezi pedeapsă pentru uşernic. Căci eu nu am nevoie de lumină ca să te nemeresc, puiule... Şi să vezi ce şmotru-ai să mai capeţi matale, dar numai dacă-ai  să torni cine ştie ce închipuiri şi minciuni  doamnei Ecaterina ori tatei... domnului doctor!” Şi se întoarse spre Sergiu, explicând: „Pardon, mereu îmi vine să scap şi să-i spun domnului doctor Carnabel numele de „tată”, că tot n-am avut parte de un tată. Ei… eu aşa un tată aş fi vrut!”

Orfanului Diţă atâta îi trebui, să audă cuvântul „tată”: „Uuuu, uuuu, tata meu umblă prin lume, pe unde-o fi tata meu?!” Sofia bâjbâi până ce îl găsi pe băieţel. Îl trase apoi spre ea şi îl ostoi. El se zguduia de plâns. Sergiu, impresionat, o îmbărbătă, strângând-o de umăr, ea îi cuprinse, recunoscătoare,  degetele lui de pe umărul ei, iar copilul, printre lacrimi, strigă: „Da´ ce crez´, că nu vă văzui? Uite-acolo pe umăr iar a pus mâna dumnealui!” Sublocotenentul se ofensă: „Codoş mic!” Şi  către ea: „Excusez-moi !  Auzi, să-i vrei plodului binele, să-i zică că-i biet orfan, iară el, el…”

11/ Paracliserul

Supărată de atâta neîncredere şi obrăznicie de la un  mucos înfipt, abia oploşit, pe foametea asta, oploşit la ei, oarba îl cam scutură acum pe copilul prins cu îndemânare, pe bâjbâite: „La noapte, măi Diţă băiatule, ori cum te-o mai fi chemând cin´ te-o mai fi chemând, ai să te trezeşti matale legat frumos cu curmeie de pat!” „Ba m-oi păzi!” - sări viteaz de colo micul oltean. Sofie îl asigură însă: „Ba nici n-ai să ştii că vin!” „Am să-mi ţin urechile pâlnie!”, îi răspunse micul războinic. „Aş, oi veni tiptil!” „Oi sta cu feştila aprinsă!” „Nu mai spune! Că pui tu bani pentru gaz?! Şi-apoi, trebuie să nu se vază luminile din zeppelin şi să ne trezim iar cu bombe, e obligatoriu camuflajul!”

Indignat, cu un ochi la frumoasa fată lovită de soartă cu orbirea, sublocotenentul l-ar fi urecheat chiar el pe „baistruc”, apelativ nemţesc şi rusesc pentru a defini un bastard (copilul însă chiar nu avea nicio vină că tatăl îi pierise ori dispăruse pe front, micul oltean îndeplinind de altfel „ordinele Doamnei”. Fură întrerupţi chiar de doamna Carnabel, care se întoarse la timp ca să-şi apere informatorul. Diţă se abţinu să pârască incidentul. Deocamdată…

Acum, Svetlana năvăli în salon, bucuroasă: „Cucoanî, o vinit iară zânitura aia di Paracliser. Are un ilic soldăţesc di vânzare. Îl vopsesc şi-i ţine cald lu´ don doftor!” Stăpâna casei se încruntă însă: „Nu cumpărăm nimic de la omul acela. Dă-l afară!” Sublocotenentul se miră: „Un paracliser poate fi de folos cu vreun ajutor de rugăciune, căci preoţii noştri sunt pe front, uncii chiar şi luptă ori iau tifos… „ Un omuleţ sfios crăpă însă uşa salonului şi intră pe o parte. Mai aducea cu el o gamelă: „Poate merge pentru bucătărie, doamnă”, încercă el, în timp ce gazda scutură nervos din cap. „Am şi un lanţ de ceas, din argint curat. Poate îi pune domnu´ ceas…„  „Dumneta nu înţelegi româneşte?! Nu ne trebuie, pleacă liniştit”, ceru doamna. „Du-te la morţii dumitale şi lasă-ne!” Omul nu se supără: „Doamnă, când ajungi să calci pe morţi aşa cum a trebuit să fac io, nu mai faci osebire între vii şi cei căzuţi. Odată, eram pe front atunci, nu mă răniseră… a trebuit să trecem peste un râu. Nicuiun copac, cale de kilometri! Duşmanul, tot mai aproape. Aveam un sublocotenent, ca şi dumnealui, care ne-a ordonat să trecem râul în pas alergător. Aveam şi cum: apa era plină de cadavre… Calci, te uiţi doar cât să nu aluneci, să nu te cufunzi, mai aluneci, simţi apa, poate şi sânge, ce ştiu eu, că era acolo de toate… Chestia e că am trecut pe ei, fie-le apa uşoară! Erau de-ai noştri, ne-a ajutat şi ei…”

12/ Cerber la comandorul Rizer

Sublocotenentul ţâşni respectuos în picioare, se înclină încă o dată către femei şi salută milităreşte, deşi fără chipiu, pe doctor. „Mi se pare mie că ne-am mai văzut? Ieri, parcă”, se încruntă chirurgul. Serge deveni brusc palid: „Mă iertaţi, domnule colonel…” Doctorul se întoarse spre ceilalţi: „Am un soldat care, în loc să vină la pansat, se duce în gardă la Comenduirea Garnizoanei. Ce mi-am zis: nu vine Mohamet la munte, atunce se călătoreşte muntele la Mahomet… Ei, şi dau să intru, la comenduire, la şeful Garnizoanei, comandorul Rizea. Când, ce să vezi, smeul acesta tinerel îmi taie calea şi-mi zice un fel de „P-aici nu se trece!” Că dacă am programare. Că parcă la glontele care-l străbate are programare. Până la urmă, n-am putut pătrunde: eu, ditai colonelul, m-a „arestuit” un ţânc de sublocotenent!” Serge se ridică în picioare: „Pardon! Îmi cer iertare, însă ordinul…” Şi adăugă, cu glas tremurat: „Eu cred că am să mă retrag puţin, şi aşa am abuzat destul de răbdarea dumneavoastră. Donc, au revoir, mesdames, monsieur...” Doctorul Carnabel se ridică sprinten din fotoliul în care abia se trântise şi îi strânse mâna tânărului): „Bă, tinere, eu vreu să te felicitez pentru cerbicia cu care ţi-ai apărat ieri şeful, pe domnul comandor. Când trebuie să-ţi faci datoria, nu te uita la grade! Nu te uita ploconit în sus şi fii îngăduitor când priveşti în jos.” Adăugă: „Tinere, nu exagera cu paharul şi cu fetele, Galaţiul e o frumoasă capcană în aceste privinţe! Ei, dacă eu aş fi din nou tânăr şi aş avea două zile de permisie în Galaţi, cred că m-aş duce nu la un muzeu, cari acum e închis de răsboi, ci într-un spital şi aş cere voie să privesc şi eu prin geamlâc la o operaţie chirurgicală a unui medic despre care am auzit înainte sau despre care am întrebat...” Doamna îl desluşi: „Domnul Delara a salvat-o pe domnişoara noastră rătăcită pe strade şi ne-a adus-o acasă! Biata s-a speriat de-o esplozie.” „Nu m-am speriat, dar a fugit rusul ce mă însoţea, aşa cum fug acum tot mai mulţi aliaţi ruşi de pe front, stârniţi de maximalişti, de bolşevici. „Potârnichile cenuşii” - bunele surori de caritate irlandeze care au slujit cauzei şi la Galaţi - retrase în spitalul de la Giurgiuleşti, îmi scriau că acolo a fost revoluţie şi că brancardierii şi felcerii maximalişti decid când şi unde să opereze marii medici aflaţi acum în subordinea lor. Adună personalul ca să cânte Internaţionala, promit egalitate pentru toţi, pământ şi libertatea cuvântului…” Dar doctorul Canabel nu era interesat de bolşevici: „Şi, ia zi, tinere, ai salvat pe fata noastră!”

13/ Domnul Carnabel sare gardul!

Sublocotenentul nu apucă însă a se împăuna.  „Uite un sublocotenent care se face cerber în faţa unui biet colonel! – îşi aminti doctorul, parcă iar îmbufnat. „Sigur, sunteţi superiorul meu în grad şi îmi cer iertare, însă ordinele…”  Medicul reflectă cu voce tare: „De fapt, sunt colonel pentru că la război toată lumea care trebuie să lucreze la ordin poartă grade, chiar şi vrăbiile, dar nu-ţi face griji cu gradele. Chestiunea se pune însă aşa: eu tocmai încercam să îl salvez pe un soldat căpăţânos de el însuşi, iată că nu au putut pătrunde la mai-marele dumitale ca să-i cer măsuri şi a trebuit să mă întorc la spital, la „Alecsandri”, şi să-l cer la telefon!”  Sublocotenentul asudă, îl strângea copca, dar zâmbi şi se pricepu să schimbe însă şenalul discuţiei, ajutat şi de pronia cerească (mâneca sfâşiată a paltonului doctorului) Mă iertaţi, domnule doctor, dar sunteţi… descusut!” Medicul nu se miră însă, chiar glumi binedispus: „Să vezi ce-o să mă descoase doamna Ecaterina, că iar am lipsit două zile de la îndatoririle conjugale... Însă bolnavii noştri sunt, desigur, înainte de toţi şi de toate conjugările!” Sofia se ridică de la locul ei bâjbâind, pipăi o mânecă, apoi o găsi şi pe cea ruptă: „E ruptă rău, domnule doctor! Sper că nu v-a făcut rău vreun spion bulgar ori vreun neamţ deghizat, ori vreun rus beat. Ori… v-aţi bătut cumva? (şăgalnic) Pentru inima vreunei fete…” Doctorul Carnabel se uită şi el, curios, la mânecă, de parcă nu ar fi fost a lui, dar ridică din umeri: „Tot era să se rupă dumneaei odată şi-odată… Ce să fac, am eu doi metri pe înalt, dar gardul spitalului are vreo trei metri, peste – cred, că doar nu măsurai, sării… 

Sergiu Delara, om cuminte de fapt, nu-şi ascunse mirarea: „Şi… l-aţi sărit?! Un domn, un domn aşa bine îmbrăcat ca dumneavoastră?!”  „Desigur, căci puseseră lanţ la poartă!”  „Şi… nu puteaţi suna?” – îşi dădu cu părerea tânărul. Dar Sofia ştia cum stau lucrul: „Nu, că ar fi fost, cum se spune,  „mâţă cu clopoţei”, aşa s-ar fi denumit! Domnul doctor preferă să vină noaptea în control pe neaşteptate şi…” Domnul doctor adeveri – aşa şi era: „Şi într-adevăr, aşa am prins acum măcar două surori de caritate învelite în nişte boarfe precum neşte coconi de mătase, iar medicul de gardă, ce crezi, acela horlăia vitejeşte lângă primusul cu spirt arzând. Putea da foc tot spitalului, cu bolnavi cu tot şi cu dulapurile cele goale!”

14/ Carnabel, în rol îmbufnat

Şi doctorul îşi aminti cu mare plăcere cum înlemniseră surorile de caritate surprinse chiar de dumnealui soilind în timpul serviciului de noapte: „Ce-am mai răcnit şi eu la ele, roş de mânie! Că nu vreu adecă să ajungem să îngropăm şi la Galaţi răpuşii de tifos cu sutele, cum s-a-ntâmplat la Iaşi, unde i-au îngropat şi fără sicrie măcar, căci raclele le-au pus pe foc, ca să se-ncălzească bine aliaţii noştri ruşi… Le-am pus scurt dară în vedere ticăloşilor de felceri şi nefericitelor de surori că de poimâne nu mai lucrează la noi, orice intervenţiuni ar face ei ori la cine-or face, la rege ori chiar la Dumnezeu!”

Sergiu avea o nouă nedumerire (însă cu doctorul Carnabel se puteau ivi oricând noi nedumeriri!): „Dar… de ce… să îi concediaţi abia de poimâni şi nu chiar… de mâne, domnule doctor? Sau mâne… vă mai odihniţi?”

Carnabel se înveseli: „Da´ ce, tinere, acuma este vreme de odihnit, când moare atâta lume pe capete? Şi dezvăui planul său: „Ei, şi mâine or veni ei păcătoşii la mine, spăşiţi, nedormiţi de grijă că i-oi da afară, poimâne îi mai las chiar să şi doarmă un pic, ca să nu-mi greşească cumva la operaţie, dar vreu să prindă măcar o margine din gustul pentru lucrul întocmit cumsecade şi cu inimă, din datorie, filotimie şi creştinătate. Ori… să le fie barim un picuţ de teamă, de n-or şti ei de ruşine… Aşa, merită să-i spurci însă bine, dar cum să-i dai afară? Şi asta nu din filotimie prea mare o zic, ci din pricină tot personalul meu e trimes pe front!”

La care doamna îşi şterse o lacrămă: „Că nu avu parte beata Sophie A NOASTRĂ să rămână de ajutor soţului meu! Că ea, mititica, parcă nu doarme niciodată de grija celorlalţi… Mai avea un picuţ şi termina Medicina şi venea la spital la Galaţi…”

Într-adevăt, tânăra Sofia orbise, sărmana, dintr-o profundă emoţiune: în urma unui nefast bombardament: cel din noaptea de 12 decembrie 1916, primul făptuit de boches asupra Galaţilor. Dintr-un zeppelin nemţesc lung cât o stradă întreagă şi înalt cât o clopotniţă căzuseră atunci trei bombe uriaşe: prima chiar la începutul Scării Moruzi, lăsând în urmă un crater uriaş - un zeppelin găzduia peste 2.000 kilograme de bombe!), viza desigur palatul Prefecturei, iar alte două bombe, căzute pe strada Lascăr Catargiu, rataseră astfel creerul celei mai importante forţe beligerante - Statul Major al armatei ruse, instalat în Palatul Comisiunii Europene a Dunării, evacuat la începutul Marelui Răsbel.

15/ Serge atacă mai abitic decât la Verdun!

Sublocotenentul se cădea a se retrage. Doctorul, ostenit de la amputările sale îndelungi, trebuia să îşi spele faţa, să bea un ceai ori cine ştie ce ritualuri mai erau ele de îndeplinit în casa unui asemene om mare.  Însă sublocotenentul era tenace şi spera să câştige măcar o bătălie în calea doctorului, dacă nu tot răsboiul.

„Ziceam, domnule doctor, chiar adineauri, ce bună impresiune mi-a lăsat domnişoara Sophie chiar la o primă a noastră vedere. Îi sunt recunoscător că m-a salvat – da, chiar dumneaei m-a salvat – într-o zi în care singurele întâmplări erau frigul şi un bombardament făcut de boches de mântuială. Încât şi eu însumi, ca român şi ca ofiţer recunoscător ajutorului civil, voi a o invita pe domnişoara la un film franţuzesc. Mă leg să-i cetesc eu cele scrise pe ecran şi să-i esplic încetişor…” Medicul se cam încruntă: „Tinere, eu cam cunosc ce înţeleg tinerii de azi prin „încetişor”, mai ales când e lumina stinsă şi toţi ochii din jur stau ţintă la pânza cu chipuri mişcătoare!”  Sergiu se înroşi, de emoţia propriei sale retorici: „Domnişoară Sophie, vă implor! Sigur, domnul doctor Carnabel va fi în oposiţiune să vă invitez seara la film, dar la matineu?! Că sunt sunt şi acolo filme ca nişte opere înălţătoare, de răsboi şi de respect, başca jurnalul cu informaţiuni de pe Frontul de Vest… Ştiu, ca  gentilom ce mă aflu, să mă port impecabil cu o domnişoară de familie bună – domnul doctor mă va putea oricând reclama la Garnizoană, la cea mai mică a mea greşeală!” Şi insistă pe problema siguranţei publice: Acum, că tot e pacea asta vremelnică cu nemţii, Armistiţiul din noembre, nici nu rişti să te mai bombardeze bulgarii din Munţii Bugeacului! Nici măcar camuflajul nu ne mai este impus, ca să mergi pe strade cu felinarul stins şi să-ţi rupi gâtul acesta adorabil, mam´ selle Sophie…”  Sau puteau asculta, susţinând emoţionant opera de pe marele ecran, echipa de sgomote, cea care fabrica tunete lovind într-o tablă, o vijelie doar vuind dintr-un mare vechi măturoi, multe glasuri doar încălecând patru voci ori ascultând pianina şchioapă cântând eroic, deşi cam dezacordată de bombardamentele din iarnă…

Deşi inima îi cam da colţ ca să încerce o nouă experienţă, „Domişoara-cât-pe-ce-doctor”, cum se persifla chiar însăşi domnişoara Sofia, nu se lăsă însă „dusă”!  Prea VĂZUSE ea destule: „Nu, mon cher Serge, nu sunt deloc o domnişoară de familie bună, char dacă am urmat la pension, la Notre Dame de Sion, la măicuţele franceze!”

16/ "Fiica" domnului doctor Carnabel

”Eu una, n-am avut tată”, mărturisi acum fără de păsare Sofia: oricum, nu putea vedea, ci doar simţi ochii celorlalţi din salon. Apoi, se întoarse puţin spre locul de unde răsunase ultima dată glasul domnului Carnabel, bunul uriaş cu încruntări exclusiv profesionale: ”Am fost oprită să dau examen la Medicină chiar de către directorului spitalului din Bucureşti unde mă primiseră asistentă: „Cum, o femeie… la Medicină?!!! Norcocul meu că… a isbucnit răsboiul, că ne-am retras în Moldova şi am putut fi de folos aşa, la început ca infirmieră, la Spitalul Sfântul Spiridon - domnul doctor Carnabel m-a îndrumat mai mult decât un profesor. Cu toate că nu terminasem încă facultatea, m-a lăsat să fiu prezentă la operaţiile dumnealui... ” ”Fii pe pace, domnişoară - spuse cu căldură medicul -, nu ţi-am făcut niciun favor: eu aveam nevoie de tot mai mult personal pe măsură ce intrau în oraş tot mai mult roiurile de refugiaţi  disperaţi şi flămânzi, cu bolile şi molimele lor cu tot, sau răniţii de pe front. Oraşul, golit de jumătate din lume, care fugise spre nord, s-a dublat ca populaţiune şi faţă de câţi oameni erau aici înainte! Am avut mare nevoie de dumneata şi VĂD că şi acum te duci aşa, cu… fără să poţi să… şi tot ajuţi în spital! Şi apoi, nu ai refuzat niciodată să fii de ajutor în mai toate spitalele Crucii Roşii pe care le conduc la Galaţi!” Ea zâmbi blând, aţintind în continuare cu ochi obloniţi locul glasului său protector: ”Eu m-am pierdut de mama, n-am avut tată... Domnule ofiţer, pe ascuns doar îndrăznesc dară să-i spun „tată” domnului doctor, că pe tatăl meu n-am avut parte să-l fi cunoscut... Mama nu mi-a desvăluit vreodată secretul... Şi, pentru că nu am tată cunoscut, nu mi s-a lăsat avere, barem un trousseau, deci eu nici nu sunt „o partidă bună” - mă rog, nu am fost adecă nici pe vremea când nu eram o beteagă, o... o…” Sublocotenentul încercă să îi strige în şoaptă, însă eu cred că au auzit cu toţii ce i-a spus el: ”Mam´selle Sophie, nu vorbi aşa rău despre dumneata!!! Te rog eu tare mult! Îngerii ca dumneata nu au nevoie de un tată cunoscut şi nici de avere... Dacă altcineva ar fi spus aste cuvinte... l-aş i pălmuit şi l-aş fi chemat chiar la duel.” El zâmbi: ”Ce, vrai adecă să te provoc acuma la duel chiar pe dumneata, pentru c-ai vorbit prea urâcios împotrivă-ţi?!”

Doctorul se ridică, semn că întrevederea lua sfârşit. ”Pot să mai vizitez, să văz cum se mai simte domnişoara după cumpăna de astăzi, cu esplosiunea?”

17/ Acoperiş aripat şi un menaj neştiut

Întrebarea sublocotenentului rămăsese fără răspuns, dar măcar domnul doctor nu îi interzisese atunci să mai calce vreodată în  frumoasa casă de pe strada Spitalului, foarte puţin supărată de câteva obuze, în vară. Sergiu se oferise, în drum spre antereu, spre care îl împingea servitoarea cea needucată cumsecade, tânărul propusese să se apuce el să repare acoperişul aripii de nord a casei, însă doctorul nu era atent, se vede, la astfel de fleacuri. Fusese mai degrabă curios să se uite mai de aproape la monoclul băiatului, dând din cap: „Păi, e sticlă obişnuită aici, tinere, nu are nicio dioptrie!” Sergiu recunoscuse în şoaptă, uşor jenat: „Păăăăi, l-am pus pentru că mulţi dintre superiorii mei poartă şi… Mă rog, asta dă aşa, un aer… mai intelectual.” „Aha – se dumirise medicul – am cunoscut un saviator, domnul Pribegeanu, Constantin Pribegeanu, un bărbat extrem de frumos. Şi-a pus monoclu, însă numai după ce avionul său a căzut în flăcări. Mitraliera avionului i-a perforat craniul, i-a spart dinţii, i-a atins ochiul! Lumea credea că murise, l-au şi acoperit cu mantaua, însă…”

Sublocotenenul nu se oferise degeaba să le repare acoperişul, cu braţele sale tinere: un avion de vânătoare german doborât, cu trei rânduri de aripi, un Fokker Flugzeugwerke, picase în toamnă peste acoperişul salonaşului pentru ceai, dar îl lăsaseră aşa, jumătate intrat în încăpere şi jumătate afară, căci nu se putea repara vreun acoperiş la vreme de bombardamente mereu pe nepusă masă! Ei, primăvara vor încerca ei să-l scoată afară cu femeile, împrumutând nişte scripeţi de la Şantierul Naval Gheorghe Fernic şi vor putea astfel pune ţigle noi în loc.

După vizita din vila de pe strada Spitalului, seara, la popotă, camaradul lui Sergiu, căpitanul Virgil Panduru de la Manutanţă,  insistă să afla dacă doctorul îi va mai permite să viziteze pe domnişoara: era vorba, în mod desluşit, de un coup de foudre! ”Nici nu mi-a îngăduit, nici nu mi-a interzis”, îi mărturisi Sergiu căpitanului. Apoi, adăugă, pe gânduri: ”Cred… că am să-i mărturisesc din prima...” Virgil nu se dumiri: ”Cui?” ”EI” – aproape că strigă Sergiu. ”Ce să mărturiseşti?” – încreţi fruntea, nedumerit, Virgil.  ”Cum, CE? Că sunt încă însurat.” Dumnealui deţinea, iată, şi un menaj ascuns, însă făcea curte unei fecioare! Panduru îl scutură însă bine de umăr: ”Ce, eşti nebun, frate?! Doar suntem cu toţii în cumpănă: chiar şi mâine se poate sfârşi armistiţiul de la Focşani, să reînceapă adecă răsboiul, ce mai contează dacă mori însurat ori ba?”

18/ Onoarea gradului costa măcar 6.000 lei…

Sergiu ţinea însă cu tărie să mărturisească totul fiinţei pe care, se deschisese sublocotenentul către bunul său camarad Virgiliu, îi căzuse dragă din prima clipă. Căpitanul Virgiliu Panduru îl puse în gardă: Serge, dacă e fată cuminte, mărturisirea ta nu o va face decât să te respingă cu desgust, iar dacă nu e fată cuminte, nu ţi se potriveşte, după cum te cunosc eu!” „Virgile - îi replică Sergiu - doar îţi spusei: mai bine-o pierd decât s-o amăgesc. Sophie e un înger, dacă m-ar iubi cândva şi dânsa cu patima cu cari o iubesc eu acum, şi-ar da şi viaţa  pentru mine - cum dară să o amăgesc, să nu îi spun că am nevastă la Craiova?!” Prietenul propuse atunci, practic: „Atunce divorţează naibii de Magdalena, că tot ţi-a pătat ea de tot onoarea!” Sergiu plecă privirea în pământ: un divorţ i-ar fi pătat onoarea şi ar fi fost astfel aruncat afară din Armată precum o măsea stricată - aceasta, desigur, după răsboi, deocamdată, când se puteau aştepta oricând la ruperea Armistiţiului de la Focşani, cu reînceperea luptelor, rămânea înrolat, „carne de tun” de calitate  garantată…

Sergiu renunţase la lumea curselor de cai. Începuse deja să se priceapă, iubea caii, iar la Hipodromul din Brăila avea şansa, ca agent de pariuri, să agonisească pentru achiziţionarea unui cal de curse al său. Pe Magdalena o întâlnise chiar acolo, la Hipodrom, brăileanca îi zâmbise prima şi apoi făcuseră nuntă mare la Craiova. Ea ţinuse ca el să intre în Armată, Magda avea pe cineva, văr bun, îl asigurase, care îl va sprijini. Cu dota ei, cu gimnaziul isprăvit, Sergiu urcă iute în primul grad de ofiţer. Se cerea, nu-i aşa, ca ofiţerul să nu se coboare vulgului din pricina sărăciei: îi trebuia avere, ori soţia să vie cu dota ei, pentru ca omul să îşi permită şi cal, şi uniformă, şi ordonanţă… Un ordin al Ministerului de Război hotăra ca toţi ofiţerii, de la sublocotenent la maior, puteau lua numai fete care să deţină o dotă de peste un milion de lei. Urmau alte furci caudine, însă banii, averea sigură, era cea care trona pe primul loc. Şi vârsta bărbatului: peste 25 de ani. Urmase apoi calea îngăduielilor celor de sus: consimţământul scris de la comenduirea Garnizoanei militare, dovada că are o avere şi dotă de cel puţin 40.000 de lei pe an, dar asta pentru ofiţerii superiori şi generali, el, slavă Domnului, trebuise să aducă dovada că viitoarea familie dispune de 6.000 de lei pe an… În continuare, însă…

19/ Femeiuşca din oglindă

Da, 6.000 pe an şi o moralitate impecabilă. Ah, dar să nu-ţi închipui că trebuise să vină cu martori care să se jure că Sergiu nu pierde prea mult la jocul de faraon sau că mai sparge capete amicilor de băutură. Nu, doar despre moralitatea dumneaei fusese vorba, aşa se cere: Magdalen trebuia "să rimeze" cu soţul! Sergiu trebuise, deci, să depună pe biroul superiorilor săi garanţii de onorabilitate şi de moralitate probate de viitoarea mireasă - de altfel mai uşor de cumpărat, în cazul prea-simpaticei Magdalena -, adică un Certificat de onorabilitate, iscălit de către cinci capi de familie cu stare, recunoscuţi respectabili, din localitatea de domiciliu a miresei, recte Brăila (unde, ştiţi şi dumneavoastră, „la tanti Elvira/ uşor se câştigă lira”), onorabilitate confirmată apoi şi de domnul primar, care nu-i aşa, mai „semnează ca primarul”…

Virgiliu nu obişnuia să îşi arate curiozitatea, însă camaradul său prea nu se explicase: era sau nu mai era dispus să îşi împartă viaţa cu brăileanca? Poate că el, Sergiu, îi greşise cu ceva şi ea...

Când m-am înscris voluntar, mama a plâns mult, pe ascuns. Cunoştea bine pe domnul general Precupanu, care luptase lângă tata, la Plevna. Ca unic fiu, întreţinător de familie după ce s-a prăpădit taica, nici că se punea problema să nu rămân la vatră. Au mai fost şi alţii care au rămas pe loc, cu misiune de la superiorii care s-au refugiat în Moldova spre a priveghea în contra distrugerilor…” Virgiliu insistă: „Atunci?! La ce naiba te-ai înrolat?” Sergiu zâmbi: „Pentru că voiam să-mi caut glonţul sau să uit. Şi mai ştiam că Armata română şi nemţii vor întinde destulă sârmă ghimpată între mine şi ea!”

Sergiu avusese un prieten, erau ca doi fraţi buni amândoi! La zece ani, într-o vară, Sergiu fusese cât pe ce să se înece în Oltul repede, dar Tudor, bunul prieten, sărise şi îl salvase. Abia apoi îşi amintise că nici măcar nu ştia să înoate - Dumnezeu i-a ţinut… La acest prieten nedespărţit a venit Sergiu, să capete sfat. Îndrăzni să-i spună că simte ceva străin la  iubita sa soţie, ceva care nu merge. „Poate îi greşesc eu cu ceva, poate mersei pe undeva strâmb”, încercă Sergiu să se dumirească de unul singur. „Prietene, uneori femeile nu se înţeleg nici pe ele însele”, îl linişti Tudor. De pe scaunul pe care stătea, Sergiu putu să vadă chiar atunci în oglindă o femeie care se îmbrăca încercând să nu facă zgomot. „Al naibii pişicher!” - îşi spuse Sergiu, înainte de a o recunoaşte în oglinda prietenului chiar pe Magdalena sa!

20/ O altă încercare

"Până să apuci să-i mărturiseşti dumneata că ai şi pe alta, rişti să apari la braţ cu domnişoara într-o poză, în vitrina de pe strada Lahovary a atelierului fotografic Makşay, să vă ştie tot târgul! Mai ieşiseră astfel de scandaluri: fotograful furnizor al Casei Regale expusese odată poza unui fiu de primar, erou de război, pălmuit de tată pentru că se plimba cu o unguroaică, fie ea şi contesă, fie ea şi nebeligerantă… Domnul George Makşay plătea doi băieţi care n-aveau alta de făcut decât de a-l înştiinţa când soseşte vreo navă de război în port, când arde ceva, dacă a apărut, incognito, vreun ministru… Atunci, maestrul îşi  aburca imediat aparatul uriaş, plecând să imortalizeze pentru veşnicie evenimentul. Sergiu Delara ridică din umeri: când te arde inima, cum să bagi de seamă vreun alt foc, fie şi atunci când arde chiar lângă tine un oraş?!

A doua zi chiar, cu visele nopţii care îl făcuseră să uite refuzul ofertei sale de a invita pe domnişoara Sofia la film, sublocotenentul ţâşni afară din cazarmă, cu bilet de voie de la Garnizoană.  Sergiu izbucni acum pe străzile oraşului, dar nu mai intră să ciocnească, după obicei, pe datorie, un pahar, cu alţi  gradaţi, în restaurantul şic la Hotel Bristol, pe Domnească – cizmele sale lăcuite răsunară repejor pe strada Spitalului, unde nu se mai opri până nu sună la casa Carnabel. Dar nu la marchiza din faţă, închisă de când cu războiul, ci la fosta intrare a slugilor. Rămăseseră numai doi slujitori: Svetlana basarabeanca aceea svăpăiată şi parcă fără minte, şi rusul Boris, un urs morocănos împrumutat de domnul doctor de la stăpânul lui. Uite că acum aveau şi slugile parte de clopoţel la intrare! – ar fi putut gândi sublocotenentul, însă tânărul, potrivindu-şi încordat monoclul cu sticlă falsă la ochiul drept, repeta în şoaptă, pentru el de fapt: „Acum am să-i spun! Îndată îi zic!” Îl primi însă doamna Ecaterina, nu se ştie de ce încă acasă la vremea aceea, când, ştia el bine, cercetase cazul, stăpâna casei şi a domnului Carnabel tocmai trebuia să fie cuprinsă bine pe la comitetele de binefacere ale dumneaei. Tânărul nu era deci deloc pregătit pentru o bătălie aşa neaşteptată, aşa că el doar continuă de unde lăsase lucrurile data trecută: întrebă dacă dacă i se va permite să o însoţească pe domnişoara la film, mâine, sâmbătă, la matineu. Şi iar recită din nou doamnei, cu ochii închişi, programul de la „Cinema Regal”, cinematograful invalizilor de răsboi.

21/ Litere povestite

Tânărului nerăbdător să o reîntâlnească pe domnișoara Sofia I se păruse jicnitor și foarte lung timpul de așteptare, dar trebuise ca să rabde…Sergiu aflase imediat de la Svetlana, că nu, domnișoara nu era acasă, însă doamna Carnabel, gazda casei de pe strada Spitalului, încă nu plecase în treburile dumisale. Când basarabeanca îl trăsese apoi de mânecă înăuntru, așa cum face vardistul cu un pungaș prins asupra faptei, el era ca sub efectul morfinei – Doamne ferește!. Până să coboare și doamna Carnabel, Svetlana, care era totuși atrasă de tunica militară cea frumoasă, nici nu-l scăpă din ochi pe tânărul îndrăzneț, căci nu știa dacă stăpâna ei vrea să îl primească bine, ori să îi lase domnului Carnabel, pe altă dată, această corvoadă. Servitoarea trebuia să stea apoi de față! În absența unui bărbat din casă, o doamnă de familie, indiferent de vârsta sa, nu își îngăduie a primi un vizitator strein, chiar dacă este evident pentru toată lumea că nu pentru dumneai a venit.

Doamna nu se așeză și nu îl pofti nici pe mosafir să se așeze pe unul dintre multele scaune din fosta sală de așteptare a cabinetului medical de dinainte de război. Doamna Carnabel îi comunică sublocotenentului doar că tânăra nu era momentan acolo. Abia apoi lămuri că Sofia lor se dusese din nou la spital, o însoțea iarăși Boris, rusul cel încet. ”Sophie a noastră va să le citească scrisori bieților răniți”, îl lămuri dumneaei. ”Păi, dânsa nu e… nu e…?” – se miră Sergiu, simțind însă că este nepotrivit să întrebe. Gazda îi explică, cu mândrie: ”Da, mititica și-a pierdut într-adevăr darul vederii și nu știm dacă îi va reveni vreodată… Biata de ea are însă o dexteritate anume de a vorbi cu bieții oameni, de a-I mângâie și de a-i pune mai întâi pe ei ca să îi… povestească fiecare literă în parte. ”De pildă, după un cercușor cu zuluf, care se cheamă litera O, află de la soldat că urmează un semn ca o potcoacă întoarsă, adică U, apoi o pauză, venind pe urmă un semn ca un stâlp de brad, cu o burtă rotunjoară spre partea stângă, îl desluși doamna… Unii dintre recruții de la țară nu știu nici care-I dreapta și care stânga, așa că înainte de marș majurul le poruncea să-și îndese, cât să se vază, ierburi în bocanc ori în opincă, după cum avea parte fiecare, ca să le comande apoi, în mers: ”Ăl cu paie, ăl cu fân, ăl cu paie…!” Dacă după U venea și un cerculeț tăiat chiar la mijloc ca de un pervaz tras cu creionul, și, mai departe, iată și un P, stâlp cu gheb pe dreapta, prima literă de la cuvântul Paște… Mititica are atâta uimitoare ținere de minte că adună, ținându-le minte chiar pe toate, literele într-un înțeles, așa cum pui mărgelele pe ață.”

22/ Lista cu decențe a doamnei Carnabel

Sub aspectul său bănuitor, nemulțumit, parcă în defensivă de front, doamna Ecaterina Carnabel se lăsase de fapt cucerită de ardoarea cu care tânărul încerca să o convingă de sentimentele lui sincere, cu toate că dumneaei era convinsă că nu își îngăduia această slăbiciune. Nu se cădea defel să cedeze în fața unui străin, însă un amor înmugurind este precum un spectacol de operă, grav, emoționant, apoi tandru, pe alocuri înveselit, cu o uvertură în care ți se prezintă, pe scurt, toate ariile următoare. Pretextul însoțirii pupilei lor dragi la Cinema, o copilă încă, mereu întristată, fără vești de la mama sa și, rar, câte o scrisoare de la fratelei ei, Radu, silit să rămână în cine știe în ce garnizoană, putea primi îngăduința familiei Carnabel - doamna Ecaterina îi va mărturisi soțului său cum o să decurgă plimbarea, însă doar după ce experiența se va fi consumat. Doamna îi ceru tânărului să scrie pe hârtie cum se vor desfășura lucrurile. Astfel, Sofia nu va merge la brațetă cu dumnealui, ci doar la brațul sorei Clothilde, care va avea amabilitate să îi însoșească pe tineri. Pe străzi, tânărul va păși tot timpul numai în lateral față de franțuzoaică, la distanță de cel puțin patru pași. Ajunși la cinematograf, în sală, Sergiu le va vorbi numai despre vreme sau despre muzica instrumentală, nu din cea frivolă, cu vorbe pe versuri. Apoi, în timpul proiecției, el îi va traduce în franceză mademoselei Chlotilde, la ureche, cu decență, inserturile în limba română, cu explicațiuni și dialoguri. Nu va traduce nicio vorbuliță care să invoce, indecent, tendințe de iubire ale personagiilor! Franțuzoaica va relua, la urechea Sofiei, cele traduse de Sergiu, încercând să nu deranjeze însă nedelicat publicul.

Precaută, doamna a preferat ca să împiedice din fașă bârfele care o pândesc pe orice fată de condiție mai degrabă săracă. Dar mai întâi se temea că amorul ofițerașului, acum bine aprins - acest lucru se vedea bine, chiar și fără ochian! - s-ar putea stinge încetișooor și neregulamentar nu peste multă vreme, zdrobind inima bietei Sofia. Și așa, pretendentul care îi dăduse înainte târcoale fetei, domnișorul Yanidis, un băiat de bijutier care aflase că fata nu avea de fapt dotă, dar se bizuia pe mărinimia cunoscută a domnului doctor, ca să îi asigure zestre. Yanidis o părăsise însă sub un pretext evident mincinos - că se îmbolnăvise de plămâni și nu voia să o contagieze, deîndată ce studenta orbise, pe fond cu totul și cu totul emoțional, în acea teribilă noapte de 12 decembre 1916.

23/ A fost băiatul-de-scorțișoară

”Sophie, a întrebat de dumneata, dimineață, tânărul acela”, spuse doamna Carnabel, adăugând: ”Crez că are un comandir îndestul de îngăduitor, de-l lasă, așa, ca să circule chiar de dimineața  prin oraș, ca tramwayul gol!” Sofia parcă se lumină puțin:  ”Tânărul acela care miroasă a lavandă şi a scorţişoară?” ”Dar ce, AVEM altul?” – miji un zâmbet  Doamna. ”Dar de unde scorțișoară la vremurile astea? I se năzare”, gândi doamna. Sofia își acoperi zâmbetul, spuse că o doare puțin capul, ca de obicei la această oră,  se scuză și urcă scara din lemn de nuc, încă bine mirositor, încât, dacă o urcai cu ochii bine închiși, fie cu ochii bine deschiși ai Sofiei, ți se năzărea că ești  pe marginea unui drum legănat de soare, auzeai și paseri...

Svetlana intră cu o mătură, stârnind praful de pe dulapuri. De când venise în casa doctorului, nu făcuse decât să mute zilnic de colo-colo praful de pe cărți și dulapuri, cu mare strășnicie, așa că doamna, care se săturase să îi tot atragă atențiunea, ținu cont măcar de abnegația basarabencei, ba chiar unreori, pe furiș, mai ștergea unoori praful depus prea evident ici și colo, punând apoi  bine cârpa dumneaei personală, pe care o deținea încă de pe vremea când domnul îi făcea curte, cu timiditate potrivită. 

”Iar merge-n biblioteca domnului! Crez că fata aceasta miroase literele în vreun fel aparte”, spuse cu glas tare doamna Ecaterina Carnabel parcă spre slujnică, însă Svetlana știa că la astfel de ”dialogări” ea era de ajuns să dea uneori din cap spre stăpână și să se gândească în voie la ”Hansuc” al ei. O vreme, fata se și ținuse, ca o româncă independentă ce-mi mai era, și cu Ștrulea, unul dintre gardienii de la baraca în care erau încartituiți prizonerii nemți și austro-ungari, unde nenorociții ăia erau triați, consultați și, într-o bună zi, trimiși spre lagăre de prizonieri adevărate. Era iarnă și acolo nu îi vor pune la reparat șosele primprejur, însă Doamne-ferește de zăpezi prea mari, avea sperană mititica pentru Hans al ei, un june bavarez voinic, dar fin precum o damă din cele ce și la closet se duc anume în cupeu ori în trăsură... Bărbier în orășelul lui de-acasă, unde nu se întâmpla niciodată nimic, nici măcar un război al Lumii în care frații să se urască, băiatul cânta foarte frumos la muzicuță. Ștrulea, care gustase o vreme din darnica prăjitură a Svetlanei,  se hlizea un pic și se ducea în altă parte a barăcii celei mari și îi lăsa să se giugiulească în voie. Să mai spun că barăcile într-un oraș bombardat au devenit un lucru obișnuit. De pildă cele de la Școala de fete, unde fusese înjghebat un spital militar de campanie pe tot timpul luptelor din anul trecut.

24/ Svetlana - Internaţional

Chipurile ca să-i privegheze şi ea pe amorezi, spre vorbitor, la bavarezul ei luat prizonier la Oituz. Nici că-l punem la socoteală, printre drăguţii ei internaţionali, şi pe românaşul Ştrulea de la Intendenţă, adică cu oarece gheşeft militar, în conserve măcar, ibovnic mai din vechi, ci, cu egalitate internaţională, ea mai fusese văzută şi înainte la braţ (lumea spune că ar băga mâna în foc pentru continuarea plimbărilor până-n taina nopţii, atunci când scârţâie tare patul, însă nici că-l auzi...). De pildă, se făloşise o vreme cu un căpitan franţuz, de-şi ţinea ăla musteţile ”în bandulieră” şi o înebunea cu atâtea şi atâtea fireturi suplimentare la uniformă. Căpitanul Francois Zeller, amant cu vechime, zbura pe un aeroplan Nieuport. Camaradul său, Frederic Cocnet Forthuny, îi împrumuta decoraţiile sale ca să facă impresie, dar basarabeanca se lăsase deja (”deja”, iată un cuvânt franţuzesc de multă vreme) vrăjită de mustăţile mari, pomădate, ale tânărului aviator. Atunci când franţuzul zburase acasă în Lorena, unde, desigur, îl aştepta nevasta şi cei trei plozi, fu rândul unui irlandez cu bunică englezoaică, Alfred, Alfred O´ Connor... Omul mirosea însă a tabac de-ţi muta nasul din loc! Fuma tutun tare şi prost, dintr-o pipă scurtă de lut, însă şi mesteca tutun, muşcând din ”păpuşile” lui de mahorcă cu care-şi umfla tot timpul buzunarele şi buzunăraşele. Iar când avea timp, fiind un obicei plăcut şi înviorător pentru mulţi dintre vitejii britanici, atunci tăia mărunt, cu baioneta sa scurtă, frunzele uscate de tabac, pentru a priza tutun pe săturate. Ori, Svetlanei nu-i plăcea să-l tot audă pe mătăhălos cu strănută pe neaşteptate, precum un cal de circ. ”Îmi sare inima!” - se plângea fata către madam Caliopi, cu care avea taine, bârfind amândouă la un şerbet subţire, cu apă rece. Şi ghici, dragă, cine oferea şerbetul, fie el şi subţire? Exact, chiar madam Caliopi. Care nu, nu ieşea astfel defel în pagubă, căci afla mereu întâmplări din casa Carnabelilor, întâmplări pe care apoi încerca să le şi desluşească, în lipsă de somn...

Benito al ei, italianul, se prăpădise de tifos. Şi cât timp trăise, soldatul fusese atâta de tăcut încât cu greu puteai paria că este cu adevărat în viaţă. În rest, dregea orice mecanism, se pricepea la zidărie şi la tâmplărie, repara şi ceasornice, iar când se apuca de Svetlană, în cuibuşorul din fân unde le plăcea lor să se tăvălească, o dregea şi pe ea...

25/ 16 poze pe secundă!

Cotind pe nepusă masă pe strada Domnească, sublocotenentul socotise că era exact cel mai potrivit moment pentru a-şi face cât de cât curaj ca să o ia de braţ, curtenitor, pe mademoiselle Clothilde. Se gândi că astfel putea trimite poate un fior de amor şi spre mâna dragei sale Sofia, prinsă de celălalt braţ al franţuzoaicei.  Dar tânăra soră de caritate se scutură de braţul voinicului delicat, însă cu tărie, pentru a nu-l ofensa pe tânăr. Sergiu răbdă deci în continuare distanţa impusă de doamna Carnabel prin ”decretul” pe care îi şi ordonase lui să îl iscălească, chiar în două exemplare, unul să rămână adică la tânăr, iar celălalt, la Doamna: „Este foaia dumitale de luare la cunoştinţă, tinere!” 

Sergiu se gândise mereu ca să-i vorbească domnişoarei Sofia din cărţi, că tot auzise el că era ea o domnişoară „citită”. Şi el citise, e drept, câteva cărţi, cam de tot felul, mai ales că nevastă-sa, brăileanca de la Craiova, îl cam lua peste picior, sfătuindu-l să nu citească prea mult din ale ei, ca „să nu albească devreme”. Că' şi el trecuse prin şcoală, învăţase pe de rost poezii de Alecsandi şi La Fontaine, citise toate legendele eroice  ale lui Bolintineanu şi deschisese, cât de cât, Evanghelia.  Mai uşor îi va veni acum ca să se arate expert măcar în arta cinematografică, aşa că tânărul începu să se laude, în drum spre cinematograf, că îl cunoaşte „personal” pe operatorul de la Cinematograf. Şi sublocotenentul le opri puţin pe femei pentru a le uimi, trecându-le din mână în mână câteva lucruri magice: cadre rupte sau tăiate din filme, aşa cum se întâmplă atunci se rupe iar fâşia de celuloid mişcătoare precum banda cu cartuşe de la mitraliera Maxim ori cenzurezi săruturi pătimaşe. De la prietenul său, care îl mai lăsase şi pe el să tragă la „mitraliera” sa de lumină, proiectând astfel filme minunate, alb-negru, în întunericul sălii, Sergiu se dumiri astfel că are, desigur, şi el nervii tari, precum eroii francezi din filme. Mâna operatorului de film trebuie să fie sigură, să nu se lase îngreunată, duios, de acţiunea filmului, nici de muzica pianului mânuit, lângă scenă, de doamna Zahanassian, nici de vioara plângătoare a domnului Petrescu, care intervenea şi ea atunci când era ceva de plâns pe ecran. Iar artiştii care au filmat scenele de front , sub pericolul gloanţelor şi şrapnelelor, a trebuit şi ei, desigur, ca să-şi păstreze cumpătul braţului, pentru a ne reda şi nouă exact adevărul atacurilor.”

26/ Tur de manivelă, ca la mitralieră

Sergiu se lăuda şi el cu ceea ce aflase de la prietenul său operatorul de la cinematograful invalizilor de război din Galaţi: „Domnişoarelor, poate nu ştiţi, dar exact 16 astfel de poze, de „cadre”, cum li se zice inginereşte, se rotesc într-o singură clipă pe ecranul de pânză: nici mai multe, nici mai puţine! Aşa că un bun operator poate fi, dacă îl trimiţi pe front, şi un franctiror garantat - unul dintre acei voluntari care se aventurează singuri, fără acoperire, ca să lichideze de la distanţă ofiţeri inamici şi să-i înspăimânteze pe duşmani! Când învârţi manivela aparatului ca să prinzi Adevărul pe fâşia de celuloid, patrcă ai fi la mitralieră - doar că la mitralieră te ajută servantul, ţinând banda cu cartuşe…”

Mademoiselle Clothilde înţelegea oarecum româneşte, dar de vorbit cu noi nu era încă în stare. Dumneaei surâse parcă neîncrezător, iar întrrebarea ei îl necăji vizibil pe sublocotenent: „Monsieur Delara, soyez vous honnête avec moi, avez-vous été vraiment mis en mesure… de tuer… quelqu'un qui vous regarde dans les yeux?” Nu, tânărul sublocotenent nu privise vreodată în ochi un duşman pe care să-l fi ucis, Doamne-fereşte! Era convins că trebuie să fi nimerit şi el pe careva aşaaa, la grămadă, la vreun atac în care nu vezi în faţa ta altceva decât un lan de baionete, în care nu ştii dacă te-ai murdărit de sângele tău sau în al lor… Pe front, se mai gândi Sergiu Delara, unii mai mor şi loviţi de gloanţe rătăcite, unele săpate poate chiar din armele camarazilor... Ba au fost şi cazuri în care unii s-au răzbunat pe netrebnicii de superiori, profitând de îmbulzeala atacului pentru a-şi împuşca pe la spate căpitanul îngâmfat sau pe locotenentul cel pedant. De când venise în ţară Misiunea Militară Franceză, pedepsele corporale fuseseră înterzise şi în Armata Română, dar mai erau destui ofiţeri, dintre cei avansaţi odată cu averile şi nu după credinţă, curaj şi model creştinesc, care se înverşunau şi mai rău, doar ca să le dea cu sâc franţuzilor ăştia „prea încrezuţi”. Dar şi atunci, glontele îl lovea pe bicisnicul acela în spate, nu în faţă… Iar la atac, degetul ştie singur când şi de ce apasă trăgaciul, nu ştii unde ajunge glonţul în valul atacului. Lui Sergiu nu i se întâmplase, încă, să ucidă cu sânge rece, privind în ochi un tânăr la fel cu el, doar vorbind în alt grai, aşa că el roşi pe dată ca o fată mare şi schimbă vorba. „Am întâlnit odată, pe front, un pictor gălăţean, unul, Mantu Nicolae, de familie bună… ”

27/ "șarMantul"

Până acum, am lăsat povestea să curgă. Facem un popas, ne tragem răsuflarea și mărturisim: am fost prieten cu Sergiu Delara, chiar prieten bun. Pe Sofia, o privesc și acum, atunci când trec pe lângă casa Carnabel și ea coboară treptele casei ca să meargă la poștă… În ziua în care cei trei s-au dus la Cinematograful invalizilor de război, s-a întâmplat să ajung în urma lor tocmai atunci când Sergiu depăna amintiri despre Mantu. Stai să-ți spui: pe Mantu ăsta, un băiat bine, de Galați - l-am întâlnit prima oară la Hotel ”Bristol” pe terasă. Picta flori, dar mai ales picta animale și lka ”Bristol” venise să vândă un tablou cu păsări vânate, cum le place boierilor să aibă pe perete. El chiar urmase școale înalte de pictat ființe necuvântătoare, studiase cu profesori universitari și artiști mari, și nu oriunde, ci anume la Munchen, la, cum îi spune?, Academie der Bildenen Kunste - Academia de Arte Frumoase. Stai că scrisesem undeva și cum îl chema pe domnul profesor al lui de acolo. Da, îl chema Heinrich von Zugel, cari l-a deprins cu acest meșteșug rarisim de a picta făpturile fără glas, ce vorovesc numai cu privirile lor, uneori atâta de sfâșâietoare… Așa că el nu picta așa cum ai picta tu dacă ai ști să pictezi, adică patru picioare, o coamă și o coadă maro, ci cu expresiune. Păi, ai să-mi zici mie, ce mare scofală e să pui calul să te privească dintr-o ramă? Păăăi, are, are mare scofală! Că un cal, ori un câine nu poate sta fix atunci când îi spui: ”Acuma, vreu să te pozez - zâmbește, privește mata, calule, fix într-acolo și să pară că te gândești adânc anume la vreo ceva! La vreo ceva înălțător, pentru Patrie sau întru amintirea sfinților părinți”. Nooo, un cal privește unde și cât vrea dumnealui și se mișcă imediat ce crezi că ai început de-acuma să prinzi că are ființa aceea într-un fel aparte față de alți cai. Eu crez că dacă întrebi un cal iar ăla ar fi cinstit cu tine, animalul ți-ar mărturisi franș, poate nițeluș jenat, că pentru cai toți oamenii au fața cam la fel, doară coama ce mai diferă - la unii oameni, bălană, la alții, murgă ori sură… Poate de aia niciun cal nu a pictat vreodată oamerni…

Și Serge, cu care legasem prieteșug întrucâtva, deși el era ditai ofițerul și chiar oltean, iară eu doară o cătană de rând și încă moldovan, avusese chiar niște conversațiuni interesante atunci, pe frontul Moldovei, în Triunghiul Morții, cu alde Mantu ăsta. Pe care femeile Galaților îl porecliseră, zâmbind anume, "șarMantu"...

28/ Vitejii şi sânge de pictură

Mă uitam acuma, pe strada Domnească frumos petruită şi cu stâlpi svelţi de gaz aerian, mă uitam la Serge, cum le urma supus, întocmai ca un căluţ ce nici nu mai avea nevoie de frâu ca să-şi urmeze stăpânul, adecă pe cele două domnişorici. „Bine că n-o să văz acum cu ochii mei, la cinematograf, atacurile militare!” - exclamase la un moment dat Sofia, vorbind în franceză, expre ca să o înţeleagă toată lumea. Şi eu văzusem prin ziare poze de pe frontul de Vest, cu atacuri îndârjite, dar şi de pe frontul românesc, cu băieţi spăşiţi, stând răbuniţi în fund, la o ţigară, sau formând rândul la polonic. În uniforme sărăcăcioase şi cu desperare pe chip… Sigur, britanicii aveau aparate de filmat moderne, franţujii beneficiau de faimosul Pathéfilm, ruşii, care făceau şi cele mai multe filme din lume, cu actori, cam o mie pe an, deţineau şi în tranşeu cele mai noi şi mai scumpe aparate de fotografiat. Aşa că ţi-era mai mare dragul să priveşti un atac fotografiat expre pentru vreo gazetă franţuzească, pe când noi aşteptam mai bine de un minut până să se fixeze poza. Am văzut la înmormântarea unor bieţi tineri din Regimentul 11 Seret, cum, obişnuiţi cu moartea de zi cu zi, camarazii lor la fel de aproape copii lepădaseră pe jos cadavrele în devălmăşie, pentru a se holba la invenţiunea diavolească ce se uita la ei: aparatul fotografic, ceva ce nu văzuseră ei până acu´… Mademoileselle Chlotilde ţinu să o întrerupă pe domnişoara Sofia, cu exactitate: „Draga mea, mulţi fotografi cer soldaţilor noştri să se prefacă a ataca, aruncă pe jos, pentru mai mult dramatism, cu sânge fals din borcanul cu vopsea, pentru a arăta şi publicului cât elan domneşte printre cătane. În realitate, ca şi românii sau nemţii, şi francezii au ajuns la disperare, după patru ani nesfârşiţi de război, împărţit prin tranşee clisoase şi murdare cu şobolanii şi cu hoiturile!  Iar civilii, femeile care au rămas acasă ca să lucreze din greu, în locul bărbaţilor, la industria de război, nu se uită cu plăcere la ştirile de pe front...” „Măcar, românul ştie a zugrăvi întâmplările povestind, în scrisorile de pe front, din mărturisirile scăpate în permisii, când nu vrei să afle cei dragi cum e să împarţi tranşeea cu păduchii, cum e să trăieşti ceasuri ori zile întregi sub tirul tunurilor inamice, cu cadavre ciopârţite lângă tine… Îmi cer iertare dacă sunt atâta de franc, însă am fost la Mărăşti şi la Mărăşeşti şi AM VĂZUT!”

29/ „Arma” de cărbune a lui Nicu Mantu

Deşi pictorul ăsta vrăjitor într-ale penelului, Nicu Mantu, nu era chiar aşa dornic de cuceriri femeieşti, precum mai era alde fra-su Menelas, judecătorul, mare iubitor de cântat la pian şi priceput la făcut poze: avea cică valize cu sute şi sute de negative făcute pe sticlă… La Menelas veneau chiar şi sclifosite de pe la Munchen, îmbrăcate la modă special pentru el, dară gălăţeanul, deja ostenit de atâta şi atâta roi femeiesc de pe la noi, ajungea să le lase să clopoţească degeaba la uşa din faţă, iară el să o şteargă  frumuşel pe geam, pe la spate…

Ca şi alţi pictori, şi lui Mantu îi dăduseră uniformă, eu crez că asta anume ca să nu-l mai şi plătească pentru munca sa, cu hazard, de pe front. Artistul nu era protejat de vreun semn, ca la Crucea roşie, şi nici nu primise măcar un revolver la uniformă, însă era să fie împuşcat odată, când a ridicat  cărbunele ca să deseneze o nemuritoare scenă de luptă, pentru ziarul militar ”România”, de la Iaşi, condus de căpitanul Sadoveanu. Unde scria şi Goga Octavian, poetul…

Mă uitam acuma, pe  strada Domnească frumos petruită şi cu stâlpi svelţi de gaz aerian, mă uitam la Serge, cum le urma supus, întocmai ca un căluţ ce nici nu mai avea neoie de frâu ca să-şi urmeze stăpânul, adecă pe cele două domnişorici. „Bine că n-o să văz acum cu ochii mei, la cinematograf, atacurile militare!” - exclamase la un moment dat Sofia, vorbind în franceză, expre ca să o înţeleagă toată lumea. Şi eu văzusem prin ziare poze de pe frontul de Vest, cu atacuri îndârjite, dar şi de pe frontul românesc, cu băieţi spăşiţi, stând în fund, la o ţigară, sau formând rândul la polonic. În uniforme sărăcăcioase şi cu desperare pe chip… Sigur, britanicii aveau aparate de filmat moderne, franţujii beneficiau de faimosul Pathéfilm, ruşii, care făceau şi cele mai multe filme din lume, cu actori, cam o mie pe an, deţineau şi în traşeu cele mai noi şi mai scumpe aparate de fotografiat. Aşa că ţi-era mai mare dragul să priveşti un atac fotografiat expre pentru vreo gazetă franţuzească, pe când noi aşteptam mai bine de un minut până să se fixeze poza. Am văzut la înmormântarea unor bieţi tineri din Regimentul 11 Siret, cum, obişnuiţi cu moartea de zi cu zi, camarazii lor la fel de aproape copii lepădaseră pe jos cadavrele în devălmăşie, pentru a se holba la invenţiunea diavolească ce se uita la ei : aparatul fotografic, ceva ce nu văzuseră ei până acu´… Sergiu comenase: „Ai noştri stau cam mofluji în poză, se gândesc acas´ ori la popotă, pe când bravii francezi… ”

30/ Sânge negru, pentru film alb-negru

Mademoiselle Chlotilde ţinu să îl întrerupă pe sublocotenent, cu exactitate, pentru că dumneaei fusese martoră, ca soră de caritate, şi la bătăliile de pe Somme, unde în cinci luni au căzut  un million de combatanţi de ambele părţi, sau de la Marna ori de la Verdun, excelent zugrăvite apoi în fotografiile din presă. Mademoiselle Chlotilde, care, fiind femeie, nu avusese dreptul de a urma studii superioare, mărturrisi, cu sinceritate, din ceea ce putuse ea remarca îm atâţia ani de război însângerat, în şanţuri, dar şi din gazete: „Arta propagandei, trebuie să recunosc. “Acum fă-o pe mortul, dar aşa, mai cu suflet!”, îi cerea operatorul câte unui soldat învoit în ziua aceea doar pentru un nou set cu “scene vitejeşti de război”. Oare unde vom ajunge dacă poze „eroice” precum acestea vor ieşi vreodată şi complet color, de unde să redea ei culoarea sângelui adevărat? Dragii mei, mulţi fotografi le cer soldaţilor noştri să se prefacă a ataca, iară cinematografiştii ăia aruncă pe jos, pentru mai mult dramatism, cu sânge fals din borcanul cu vopsea, pentru a arăta şi publicului cât elan domneşte printre cătane. Poate fi smoală, catran, cerneală albastră, numai să se scurgă, precum sângele! În realitate, ca şi românii sau precum nemţii ori ruşii, bulgarii, austro-ungarii sau sârbii, italienii sau turcii, chiar şi francezii au ajuns la disperare, după patru ani nesfârşiţi de război, împărţit prin tranşee clisoase şi murdare, cu şobolanii şi cu hoiturile! Vitejia nu poate fi încă fotografiată…  Iar civilii, femeile care au rămas acasă ca să lucreze din greu, în locul bărbaţilor, la industria de război, nu se uită cu plăcere la ştirile de pe front, chiar dacă în ele noi ieşim întotdeauna învingători ori, în cel mai rău caz, în ciuda vreunei înfrângeri, ni se spune că a fost la mijloc doar o bine gândită retragere strategică, glorioasă şi aceea…” Sublocotenentul îndrăzni: „Măcar românul ştie a zugrăvi întâmplările, povestind, în scrisorile de pe front, din mărturisirile scăpate în permisii, când nu vor să afle şi cei dragi cum e să împarţi tranşeea cu păduchii, cum e să trăieşti ceasuri ori zile întregi sub tirul tunurilor inamice, cu cadavre ciopârţite lângă tine… Îmi cer iertare dacă sunt atâta de franc, însă am fost la Mărăşti şi la Mărăşeşti şi AM VĂZUT!”

31/ Şi eu fusei la cinema!

Când l-am văzut acuma pe Sergiu şi pe cele două dame la pas pe strada Domnească, mi-a venit să-i urmez măcar aşa, de la distanţă, să nu-i deranjez adică. Mă simţeam tare însingurat... Eram în permisie şi nădăjduisem că Sergiu va trece pe la ospel la „Brisol”, ori pe la birtul lui Soare. Însă prietenul mieu nu mai trecuse, ca de obicei... Ia să văz eu unde se duceau acuma. Şi s-au dus fix la Cinematograful „Regal”, al invalizilor de răsboiu. Ce-ar fi dară să intru şi eu, e eftin? Foiala din în sala de cinema, sală lungă cu miros tare, de la gazul cu care erau date scândurile – proprietarii trebuie să fi dat o avere ca să facă rost de gazul lampant! – încetă odată cu stinsul luminii de sus şi cu pozele de jurnal de front, de dinaintea filmelor, unu´ eroic, alt´, de râs. Franţuzeşti. Văzurăm poze cu soldaţi francezi şi engleji şi victorii pe Frontul de Vest, poze cu nostimele cămile ale corpului special de armată australian… O sobă din sală fumega, puseseră probabil şi nişte balegă uscată pe foc, că de unde lemn la vremile noastre? Gardul grădinii cinema-ului, cât mai rămăsese el nears din bombardament, îl puseseră pe foc încă dinainte de Armistiţiu în cele două godine cu uşiţele paradite şi mereu debordând de cenuşă veche, de pe vremea când în sobe ardeau chiar lemne… Sobe cari acum pâlpâiau frumos în întunerec, pe la îmbinări… Începu şi filmul, într-o sală plină de mirosuri grele, de bătrâni, de invalizi, femei şi copii supravieţuitori, de soldaţi români şi ruşi, doar o franţuzoaică din corpul medical, aşteptând toată lumea cu sufletul la gură ca eroina să scape până la urmă cu viaţă, iar viteazul grenadier marsiliez să fie plâns cumsecade după sacrificiu de toţi bravii săi camarazi, năcăjiţi că ei n-au avut parte de aşa o glorie, plâns şi de sala cu spectatori români şi rusnaci. Plânsu´ la film face bine la ochi şi la inimă! Ruşii chicoteau uneori. Cum nu înţelegeau scrisul românesc de pe ecran, inserturile franţuzeşri, pe care le înţelegeau, fiind înlocuite la noi, mai mult ghiceau ce se întâmplă. Şi, oricum, văzuseră ei bravură, dar nu „aşa”, cu strigături eroice, cu vorbe lungi, ci cu răcnete, cu urlete de durere. Unul dintre ofiţeri, care se ceruse să rămână pe loc şi după ce-i amputaseră în vară mâna stângă, contele Dimitr Korzosky, le dete tovarăşilor săi cu cotul drept, să-i mai potolească. Sergiu încerca să-i traducă mademoselei Clothilde inserturile în limba română, pentru ca sora de caritate să le transmită şi Sofiei, în timp ce Sofia tocmai mărturisea la ureche franţuzoaicei: „Singurul meu frăţior, Sorin, a plecat la oaste voluntir…”

32/ Plânsu´ face doi lei…

O doamnă îi sâsâi, însă nu pe ofiţerii ruşi, ci pe Sophie şi pe Chlotilde, deşi acestea vorbeau destul de încet, acoperite fiind de echipa de zgomote care însoţea proiecţia cu sunetul pianului hodorogit şi cu „exploziile” unor cazane vechi, lovite cu ciocanul cât să aducă a împuşcături. Atunci, Sofia continuă doar a şopti la urecha surorii de caritate: „Pe fratele meu mezin, Sorin, îl recrutaseră vara şi eu tocmai strânsesem bani pentru o călătorie împreună, în munţii Căliman. Câştigasem eu puţin ajutând în laborator, laolaltă cu alţi studenţi medicinişti, pe domnul doctor Cantacuzino, cari tocmai ce descoperise vaccin contra holerei, cerut de rege după pesta din războiul cu bulgarii… Sorin îşi dorise atâta de mult să se urce şi el măcar o dată în viaţă pe munte şi să-mi culeagă, cu riscul vieţei lui, o rară floare de colţ… Dară n-a mai apucat, l-au şi luat! Trag însă nădejde că-mi va dărui el floarea atunce când s-o întoarce şi vom pleca noi spre Căliman. El îmi va povesti atunci cum se vede muntele acela ce nu l-oi putea vedea… Rar, prea rar, scrisori vin de la el, dară censura militară nu l-a lăsat vreodată ca să spuie pe unde luptă şi de suferă cu ceva… Acuma, cu tot Armistiţiul, vin veştile de la el şi mai rar. Dară măcar îmi scrie mereu că o duce bine, că nu-i lipseşte nemica, că e sănătos tun… De parcă soldatul poate să spună altceva familiei… ”

*   *   *

Din spate, mă uitai cu plăcere la Sergiu şi fata aceea, Sofia, despărţiţi numai de tânăra franţuzoaică. Ce bine i-ar fi stat Serge lângă româncuţa noastră! Dară nice alături, ori mai aproape de tânăra francesă nu i-ar fi stat aşa rău…

Vedeam acum actori cari poate nici nu trăseseră un glonţ pe vreun front, impresionând însă cu marele lor curaj zugrăvit pe peliculă…

Auzii foiala din sala lungă, dată pe jos cu gaz, peste scândurile lungi. O altă ţară pusă pe un ecran, iară noi privind din încăperea lungă, întunecată, plină de bătrâni, de invalizi, femei şi copii supravieţuitori, români, ruşi, câteva franţuzoaie din corpul medical, aşteptând toată cu sufletul la gură ca vreo eroină să scape până la urmă cu viaţă, iar viteazul grenadier marsiliez să fie plâns după sacrificiu de toţi bravii săi camarazi şi de sala cu spectatori încă neplânşi bine, pe-un bilet de doi lei…

33/ O cizmă de ajutor rus

Sergiu adusese cu el, special pentru dame, în speranța că vor mai veni cu el și la alte filme, programe de la toate sălile de ”cinegraf” din Galați. De pildă, lângă steaua lui Eminescu din Parcul Central, la Cinema Miron – Miron, patronul fabricii de cărămidă, cumpărase de la Fernic sala, după ce acela părăsise Galații, disperat, căci îi fusese ucisă soţia de către hoți! Sau de la Cinema Central, Cinema Français, ori de Paradis și de aici, la Cinema Regal, cari nu mai era ce fusese. În sala dată cu gaz peste scândurile lungi, o sobă fumega tare! Cele două godine cu ușițele stricate și mereu debordând de cenușă veche nu împrăștiau frigul de ianuarie… Doar filmul cu artiști plutea peste mirosurile pestrițe ale unei săli pline de bătrâni, de invalizi, de femei şi copii supravieţuitori, de români, franțuzoaica Clothilde și două surori de caritate de la ”Potârnichile cenușii” scoțiene, aşteptând toți cu sufletul la gură ca vreo eroină să scape până la urmă cu viaţă, iar viteazul grenadier marsiliez să fie plâns cum trebuie după sacrificiul său teatral de toţi bravii săi camarazi şi de sala cu spectatori încrezători în ceea ce vedeau imaginat. Sofia mărturisi domnişoarei franțuzoaice de lângă ea: „Frăţiorul meu Sorin a plecat la oaste voluntar. Dar îşi dorise atâta de mult să se urce măcar o dată în viaţă pe munte şi să-mi culeagă, cu riscul vieţei, o floare de colţ, dară n-a mai apucat. Trag nădejde că îmi va dărui floarea cea rară atunce când s-o întoarce. Acuma, cu tot Armistiţiul, veştile de la el vin tot mai rar… ” Flăcările izbucniră atunci cât ai clipi! Scândurile date cu gaz duseră flăcările, ca niște șerpi blestemați, printre picioarele oamenilor. Sergiu le înșfăcă iute pe cele două tinere femei, ca să le scoată din flăcări și din fum. Cu toată grija, profită ca să o strângă tare de braț pe Sofia. Să îi simtă brațul fragil, la atingerea căruia nu avea voie. Tânărul călcă deci peste câteva trupuri, fără ca măcar să le privească. ”Le salvez, O SALVEZ”, se gândi sublocotenentul. ”Oare să-i spun acum că sunt însurat și trădat în amor?” Concluzia, deocamdată firească, fu: mai bine nu. Încă nu... În același timp, doi ofițeri de-ai tătucului țar își dezbrăcară acum mantăile scumpe și se apucară să sugrume cu ele focul. ”Vaniușa, viens ici, serviteur paresseux!”, strigă prapurgicul la ordonanța sa care îl așteptase tot timpul filmului, ca un câine bătut, în picioare, la marginea rândului de scaune. Doar cu o mână sănătoasă, contele Dimitr Korzosky sparse o ușă cu cizma, ca să iasă fumul afară. Atât putea face un ciung din război.

34/ "Ladie's first!"

Sofia se agățase, îndărătnică, de brațul tânărului sublocotenent: nu, nu voia să fie salvată, ea voia să salveze. Auzise țipete de femei și de copii, poate cineva putea avea noroc de experiența sa medicală și de ochii unuia ca Sergiu, dar și de ajutorul surorii de caritate franceze, Clothilde. În schimb, Sergiu, pentru iubire, era în stare să trădeze orice, să calce peste orice, cum făcuse acum, doar să le scape pe cele două femei. Franțuzoaica, fată cuminte și cu educație profund religioasă, rămăsese cu privirea ațintită spre ușile căscate ale ciegrafului - sau cinematografului, cum naiba s-o numi acela pe viitor - prin care ieșea fumul incendiului. Da, Alexei, prapurgicul acela tânăr, sublocotrenentul rus adică, era un erou care se sacrifica fără soldă pentrui viața unor străini.

”Gata, incendiul a fost oprit”, le anunță Sergiu, însă femeile știau că nu datorită lui. Ei, poate că ele ar fi trebuit să remarce că tocmai fuseseră salvate și aceasta putea fi o garanție că el ar putea sări în foc oricând pentru ele, PENTRU EA...

Franțuzoiaca primise ”ordin” de la doamna Carnabel ”să o străjuiască” pe tânăra oarbă până la domiciliu, unde avea să fie predată, precum un colet cu valori prețioase, chiar doamnei sau, în lipsa dumneaei, Svetlanei.

”Ce bine că avem parte de armistițiu!„ - spuse Sofia, ca să umple golul tăcerii stânjenitoare care se lăsase, pentru orbi tăcerea fiind mult mai pregnantă decât pentru noi ceilalți. ”O să vă întoarceți la Craiova?” - îl întrebă domnișoara, direct, pe companionul lor. El încercă să fie mai curajos: ”Păi, domnișoară Sophie, mărturisesc că în ultima vreme am făcut o atracțiune specială pentru Galați. Și pentru... oamenii lui.” Tânărul tocmai se gândea, poate un pic mai mercantil, că un tip încă destul de... însurat, ca el - oare nu i-o fi dispărut totuși, printr-o minune cerească, consoarta trădătoare de la Craiova? - ar putea fi preferat de o fată atât de frumoasă, dar decentă, de curajoasă, însă cu acel defect al lipsei luminii ochilor... Sigur, o să găsească el și prilejul să îi mărturisească situația sa nenorocită de la Craiova, dar își mai dădu răgaz preț de câteva filme plus jurnale de actualități. Da, bine că se terminbase războiul! Dacă nimeni nu făcea greșeli și nu încălca pactul rușinos, însă salvator pentru atâtea suflete, cu care guvernul filogerman al lui Marghiloman se încărcase, puteam aștepta liniștiți cu toții  sfârșitul luptelor din Europa.

35/ Colonie și scorțișoară

”Aveți un porumbel, unul cu totul și cu totul alb, colo, pe stâlpul porții”, îi arătă tânărul Sofiei, uitând iar că fata cu ochii atât de superbi nuputea și vedea cu ei, decât vagi umbre de un roz murdar. ”O fi semn bun”, murmură fata. Franțuzoaica, încă îmbojurată de amintirea tânărului polcovnic țarist, nici nu-l văzuse. Deschise servitoarea, iar Diță, încă ofensat că misiunea sa de supraveghere a domnișoarei Sofia eşuase pe tot timpul cât sublocotenentul Sergiu era prin preajmă, se iți din dosul Svetlanei, aruncând spre tânărul nepoftit priviri amenințătoare precum niște grenade. După ce își luă protocolar rămas bun de la ele și primi promisiunea, de la Sofia, că el poate să mai revină și altă dată, tânărul pe care fata îl recunoștea după veșnicul miros de scorțișoară (unde naiba găsise ceva atât de scump acum, la vreme război?) mai rămase o vreme în fața intrării casei de pe strada Spitalului. Doamna Carnabel nu ieși...

Înăuntru, doamna se ridică ca să le primească pe cele două tinere și o sărută pe obraz, cu milă, pe Sofia. ”Domnul este la dânsul în cabinet, așteaptă pe cineva, însă noi putem vorbi în salonaș. Să nu-l tulburăm!”, ceru dumneaei. Se așezară și gazda ceru să i se povestească filmul. Mai ales că se temea de vreun comentariu ulterior de la madama Caliopi, care nu mergea la ”panarame” de film, dar i se raporta întotdeauna povestea filmului. Acum, fusese un jurnal cu vești bune și un film cu eroi, răniți și dragoste cât se poate de decentă. 

Clopoțelul sună, iar Svetlana, care căsca gura după ce adusese ceai la toți, chiar fără să verse ceva pe jos, merse leneș la ușă. Era cel așteptat de către domnul Carnabel. În uniformă de ceremonie, ofițerul rus își pocni călcâile cizmelor de lac bine lustruite și își plecă grumazul ca să le sărute mâinile doamnelor de pe scaune. Continuară tot în franceză. ”Domnul colonel este un bun prieten al nostru, un chirurg excelent, care operează împreună cu soțul meu”, spuse doamna Carnabel. ”Mă măguliți, doamnă, eu nu sunt decât un mare admirator al contelui Tolstoi, strașnic scriitor care, sunt informat, a fost și în România pe vremea când era tânăr ofițer... Și da, sunt un dansator bunicel. Chirurgia o fac doar de nevoia altora, mie nu-mi place defel sângele”, mărturisi contele Vladimirov, polcovnic, cum s-ar spune în Europa noastră, colonel. Începu să le povestească despre serile de la Sankt Petersburg, pe Nevski Prospekt, când doctorul Carnamel deschise ușa sa, poftindu-l. Le salută pe domnișoare. Sofia spuse în urma lui: ”Vă admir pentru gestul de la cinematograf!” Îl recunoscuse după mirosul de colonie. Clothilde, nu...

36/ Baia rusească din… vinul generalului Grigorescu

Contele Dimitr Vladimirov Korzosky se opri surprins în uşa cabinetului de lucru al doctorului Carnabel. Sora Clothilde era şi ea surprinsă de descoperirea Sofiei: ea remarcase însă la intervenţia contra incendiului de la cinematograf doar pe mai tânărul prapurgic Alexei, cu o nostimă mustaţă franţuzească. „Sunt onorat, doamnă”, se adresă contele chirurg Sofiei, lăsându-l pe Carnabel să mai aştepte. „Domnişoară”, îl corectă doamna Carnabel: cine ştie ce putea ieşi între doi tineri, o fată cultă şi cu inimă mare şi un rus stilat, de neam? Dimitr întruntă o sprinceană. O privi cu interes pe tânăra medicinistă şi i se păru ceva straniu. Privirea profundă a fetei nu te lăsa ca să îţi dai seama din primul moment că ar fi privirea unei oarbe. „Noi vă mai mulţumim încă o dată că ni l-aţi împrumutat pe Boris, ca să ne fie servitor în casă!” Contele se plecă în faţa doamnelor, îndatoritor. „Mes hommages! Mais je n'ai rien fait d'important! Am făcut doar ceea ce se cuvenea într-o stare de oarecare pericol”, mai spuse el. Salută din nou şi îşi ceru voie să se retragă cu gazda. Domnul Carnabel îl luă cu plăcere de braţ şi îl trase în cabinet. Cei doi bărbaţi îşi aprinseră câte un trabuc, „din rezervele casei”. „Eu unul sunt mulţumit că nu mai avem parte de război”, spuse gazda. „Sper să rămână lucrurile tot aşa”, surâse cu tristeţe rusul. „Am primit însă veşti îngrijorătoare de la Socola, de la Cartierul General Rus. Un grup de rebeli maximalişti au vrut să îl asasineze pe şeful armatei noastre ţariste, pe generalul Şcerbacev!” Doctorul clătină îngrijorat din cap: „Tot mai mulţi partizani de-ai bolşevicilor ăştia devastează satele. La Tulcea, au spart drogherii ca să bea frecţie galenică „Diana”. În vară, chiar au devastat viile, necoapte! Domnul general Berthelot, atunce când a venit să-l decoreze în spital pe aviatorul acela gorjean, Vasile Craiu, îmi povestea cum doi soldaţi ruşi - să mă ierţi dumneata că vă spun asta - au devastat fără rost crama generalului Eremia Grigorescu, la Iveşti. În loc să tragă în duşmani, i-au vânat budanele şi s-au scăldat, la propriu, în vin! I-au găsit înecaţi pe amândoi. Şi discursul funebru rostit de un ofiţer rus chemat la oficierea înmormântării a fost unul foarte trist, observând: „Ce moarte frumoasă, totuşi!” El nu avusese parte, săracul…

37/ Mam´selle Clothilde a fugit de la Propagandă

Doamna Carnabel puse într-un pachețel  ultima scrisoare primită de domnișoara Sophie de la fratele său. De la Armistițiu, fata nu primise decât două misive, dar domnul doctor obișnuia să i le mai  citească iar și iar. Dar biata Sofia reușea să își ascundă bine îngrijorarea și nu obișnuia să plângă: ”Așa, să moară dușmanii din ciudă, că nu plâng!”, zâmbea ea amar.  Doamna înveli deocamdată plicurile într-o revistă îngălbenită. Era de dinainte de intrarea noastră în război, din  ´914: ”Realitatea ilustrată”, Serviciile secrete aliate și cele ale Puterilor Centrale se străduiau atunci să cumpere ziare și ziariști din România neutră, care aștepta doar semnalul Italiei protectoare pentru luptă ori pentru așteptare, ziariști și ziare  care să le facă propagandă, pentru interese sau din convingere. ”Oh, chaque nation exagère dans sa propre propagande!”, le spuse acum sora de caritate Clothilde, continuând tot în franceză: Țin foarte bine minte cum m-a primit o doamnă specială,mademoiselle Hélène Guillot (*), în prima mea zi a mea la Propagandă. M-a asigurat că am fost recrutată ca fiind destul de patetică, ca figură, pentru a convinge și pe ecran că port suferința războiului din sălile spitalelor militare reci, din gări și din ambulanțe. Era o ofensivă propagandistică  la meșteșugita propagandă internațională aplicată de nemți chiar de la început... Tot mai dezamăgită de războiul nevăzut între ziarele cenzurate ale ambelor tabere, de fotografii cu eroi de carton în timp ce adevăraților eroi li se încropeau pansamente din hârtie și li se amputau mâini și picioare în lipsă de anestezie, tânăra ”dezertase”, cum s-ar spune, de la Propagandă, fugind spre spitale reale, fie ele și improvizate…

 ---------------------------------------------------

(*) Autorul romanului de față a realizat de fapt o licență artistică, pentru a putea cita și informațiile din cartea unui istoric contemporan cu noi, Hélène Guillot, cu titlul ”La section photographique de l’armée et la Grande Guerre”. Iată în continuare un alt citat interesant: ”La 9 mai 1915, grație activității ministeriale, imaginea și mai ales fotografia au devenit rațiune de stat. SPA a fost creat printr-o notă a generalului comandant, generalul Joffre (artizan al victoriei de la Marna din 1917, a lăsat și la București numele unei... prăjituri celebre – n.n. V. C.). Obiectivul este triplu, iar fotografii trebuie să facă poze interesante „din punct de vedere istoric, din punctul de vedere al propagandei prin imagine în țările neutre, din punctul de vedere al operațiunilor militare, pentru constituirea arhivelor documentare. ale Ministerului de Război.”

38/ Ministerul de Război ”râvnește fotografi”...

Noi încă mai sperăm că nu tot milionul acela de răcani ruși aliați va părăsi, cuprinși de revolta bolşevică,  Moldova amputată, ultima frontieră a fostei Românii. Chiar și Aliații ne băgaseră în cap, prin presa lor, că de la Răsărit venea salvarea Europei. În fond, chiar și Regina Maria a României este nepoată a reginei Victoria a Angliei, dar și nepoată de țar, îndrăzni Sofia să își dea cu părerea. ”Când țarul a cerut să intrăm în Răsboiul de neatârnare, am trimis țăranul român, chiar și în opinci, să tragă cu flinta veche, cu  un un singur foc, care se încarcă în 12 timpi, și să moară secerat de gloanțele puștii cu repetiție Winchester, cumpărată de armata turcă. Drept mulțumire pentru ajutor și pentru jertfa de sânge, țarul ne-a răpit trei județe basarabene!” – spuse doamna Carnabel, cu nervi. Adăugând mai potolit: ”Sigur, oameni culți precum monsieur  Vladimiroff nu au vreo vină pentru aceasta. Mai ales dacă sunt chirurgi.” Vorbeau încet, ca să nu le audă domnii de dincolo.

Clothilde continuă să-și deschidă sufletul către celelalte două femei: ”La recrutarea mea, mademoiselle Guillot m-a asigurat că am fost aleasă să joc în documentare de război tocmai pentru că păream îndestul de patetică, ca bună figură de actor amator, pentru a convinge și de pe ecran că port suferința războiului din sălile spitalelor militare reci, din gări și din ambulanțe, pe unde chiar trecusem. Era o ofensivă propagandistică la meșteșugita propagandă internațională aplicată de nemți chiar de la început...”

Însă, tot mai dezamăgită de războiul nevăzut între ziarele cenzurate ale ambelor tabere, de fotografii cu eroi de carton în timp ce acelor care chiar fuseseră adevărații eroi li se încropeau, în lipsa tifonului, pansamente din hârtie și li se amputau mâini și picioare în lipsă de anestezie, tânăra asistentă recrutată de SPA ”dezertase”, cum s-ar spune, de la Propagandă, fugind iar spre spitale reale, fie ele și improvizate… Continuă acum: ”Doamna Guillot mi-a spus atunci, din prima mea zi în Propagandă: ”Secția fotografică a armatei (SPA) intenționează să contracareze acțiunile germane cu țările neutre prin oferirea serviciilor sale Ministerului Afacerilor Externe. Ministerul Războiului furnizează bărbați, râvnește fotografi și este responsabil de cenzurarea imaginilor. Subsecretariatul pentru Arte Frumoase finanțează întreaga operațiune, văzând oportunitatea de a construi un fond de arhivă capabil să depună mărturie despre istorie”...

39/ Îl cetesc pe Domnu´ Sadoveanu, de la ziar!

Din birou, vorbele medicilor nu se auzeau decât ca un foşnet. Rusul vorbea molcom, iar Carnabel îl întrerupea rar. La un moment dat, sună după Svetlana, să le mai aducă ceai. Mademoiselle Sophie adulmeca încă parfumul ”Jean Patou Joy” al contelui Vladimirov. Franţuzoaica rămase cu privirea aţintită la teancul cu scrisori pentru Sofia şi oftă. Îşi aminti să pipăie din nou acea scisoare de la sân, ultima scrisoare de pe front a iubitului, s-o facă să foşnească din nou:

„Ma chérie,

Je t’écris pour te dire que je ne reviendrai pas de la guerre. S’il te plaît, ne pleure pas, sois forte. Le dernier assaut m’a coûté mon pied gauche et ma blessure s’est infectée. Les médecins disent qu’il ne me restent que quelques jours à vivre. Quand cette lettre te parviendra, je serai peut-être déjà mort. Je vais te raconter comment j’ai été blessé.”

Ca să nu se mai gândească la EL, sora Clothilde continuă mărturisirile despre viaţa sa la Propagandă: ”Madame Guillot mi-a spus că noi, francezii, am realizat  peste două mii de filme de propagandă în timpul războiului şi vreo 120.000 de clişee în tot războiul.”  

Într-adevăr, încrezători în talentul scriitorilor, Aliaţii apelaseră la aceştia sau chiar îi recrutaseră, aşa cum la Iaşi ziarul Armatei, ”România”, avea director pe domnul căpitan Sadoveanu Mihail – mi se pare că acela şi scria ceva istorisiri în civilie – , acolo publica şi locotenentul Goga Octavian, poet, sperăm, de viitor, însă acum ca jurnalist cam laudativ, zic eu. Ţin minte de pildă un interviu cu principele Carol, publicat tot în ziarul ”România”,  după ce Alteţa Sa tocmai vizitase Cartierul General Rus. Goga întrebase pe principe ce impresie i-au făcut, de aproape, ruşii, iar acesta răspunsese că a văzut la ei o imensitate bine organizată, care ”sigur” ne va câştiga războiul. Nu fusese însă deloc aşa, iară puţin mai încolo principele dezertase din dragoste şi se însurase în ţară inamică... ştii, căsătoria cu acea Zizi Lambrino. Omul se înrolase, cinstit, ca simplu soldat, dar l-au săltat la Propagandă! Îl citeam pe Goga acesta de când a înfiinţar revista „Luceafărul”, la Budapesta, în ´908.

„Am auzit de la unii dintre răniţi că domul doctor Vladimirov are o mână sigură şi o inimă mare”, spuse, fără motiv, domnişoara Sofia. „”Dar ce-o fi cu sublocotenentul NOSTRU, Sergiu şi nu mai reţin cum?” – o zădărî pe fată doamna Carnabel, care însă începuse să vadă în contele rus o partidă, de ce nu, pentru micuţa ei protejată.

40/ Nește scriitori - acolo...

A, da´ au suferit pe cel front și scriitori, precum unul tinerel ce scrie flecuștețe vesile prin gazete, unu´ Topârceanu: e într-un lagăr din Bulgaria! A fost capturat după măcelul de la Turtucaia, unde fugarii noștri au călcat pe vii și pe morți ca să ajungă la Dunăre, să urce pe ceva cât de cât plutitor, claie peste grămadă, în speranța că or să și scape. Patru tunuri demontate de pe Crucișătorul Elisabeta au slujit încercării de a asigura cât de cât rușinoasa și disperata noastră retragere. Tunuri care, alături de altele patru ale Marinei, asigură acum Galații. Căci enorma înzestrare militară rusească s-a risipit odată cu primele dezertări rusești în masă și tare mi-e frică de rușii încă încartiruiți în oraș, că adică ne vor da foc naibii într-o noapte!

Și în restul Europei au ”luptat” mari scriitori precum... - am și o listuță, că un prieten profesor mi-a zis ce și cum. Da´ nici io nu-s chiar prost, citeam destule ziare pân´ să le cenzureze Armata; ia, am listuța aci, ăăă - unu´ Apollinaire (chiar a murit din pricina celebrei gripe spaniole, cari a lovit în 1915, pe front!) sau alde Henri Barbusse, Joseph Kessel, Louis-Ferdinand Ce... Céline, Jean Gi... Giraudoux ori Louis Aragon, Romain Rolland, ca și americanul ăla, Ernest He... Hemingway, ambulancier în răsbel, prin Italia. Și un neamț, Erich Maria Rema... Remarque - ce chestie, e om și-l cheamă Măria! Și englezu´ ăla, cum naiba-i spune, profesoru´ John Ronald Reuel Tolkien, născut de fapt în Africa de Sud, în Republica Orange, Ronald ăsta fuse implicat în bătălia de la Somme. Iar un austriac, Stephen Zweig, găsit inapt pentru serviciul militar, a fost înrolat chiar în serviciile de propagandă. Elvețianului Blaise Cendrars chiar i-a fost amputat un braț! N-am cetit nămica scris dă ei...

Îl așteptam în salonaș pe domnul doctor Carnabel, expre cu un bilet de la domnul comandor Rizea. De când așteptam la colț, doamnele de față mă și uitaseră. Norocu´meu cu subreta, Zvetlana, o basarabeancă vesilă, că mi-a împins un scăunel ca să șed și eu.

Când Zvetlana ceia năvăli iar în salonaș, mă ți speriai. Aducea un buchet mare de flori nemuritoare - roșii cu toatele. I le înmână anume doamnei Carnabel, care le și cercetă înainte de a le da mai departe domnișoarei Sofia. ”E nește floricele de la domnul Serge”, spuse doamna Carnabel. ”Svetlană, ia-le și punele într-o vază, dar dincolo, să nu se vază”, mai spuse doamna, uitându-se cu subînțeles spre ușa dincolo de care contele tocmai vorbea. Sofia nu-i putu vedea acea privire cu tâlc. Apucă să miroase florile - n-aveau miros, doar o adiere de scorțișoară...

40/ ”Le Feu”

Tânărul conte Dimitr Vladimirov Korzosky admiră cartea frumos legată de pe biroul gazdei: romanul ”Le Feu”, pe care autorul, Henri Barbusse, îl publicase mai întâi în foileton, în ´916, în ziarul ”L´Oevre”. Medicul rus plătea atunci abonament. Îşi încreţi fruntea înaltă, cu o tristeţe bruscă în ochii săi visători, cenuşii. Deşi chirurg, deci cu mult sânge văzut pe mesele de operaţie, cartea, cu atâtea imagini cumplite de război, îl oripilase. Frunzări, recitind despre... un caz: ...”capul e pe jumătate întors, se vede ochiul scobit, în timp ce pe tâmplă, pe obraz şi pe gât a crescut un fel de mucegai verde”...

Doctorul Carnabel îşi conduse apoi oaspetele, ceremonios, până la uşa biroului. În scrumiera de argint fumega încă trabucul său uriaş, aşa cum îl văzusem reprezentat într-o caricatură de ziar. În faţa doamnelor, tânărul conte îşi pocni ceremonios călcâiele cizmelor lăcuite, cizme ”cu scârţ”. Schimbară cuvinte banale, iar el evită să privească spre Sofia. Doctorul Carnabel, mde, ca bărbaţii, nici nu văzu sclipirile de uimire din ochii rusului, însă doamna Carnabel fu foarte atentă.

Că doar nu se punea şi ţăranul la socoteală, aşa, neştiutor de carte. Franceza, care este şi limba rusului nostru, care se simţea întotdeauna bine în prezenţa sorei de caritate Clothilde, însă acum o uita. ”Văz io, ăsta o plaaaşi ghini”, zise Svetlana către biata sa stăpână, dându-i, cu neruşinare, un cot complice. Doamna Ecaterina nu-şi îngădui să ridice glasul aşa, cu domnii de faţă. Afară, pacea relativă a Armistiţiului domnea peste oraş. Armata Română, cea rusă, cât mai rămăsese leală, franceză, întâlnea zilnic pe reprezentanţii germani care supravegheau respectarea condiţiilor de pace. Doar că nemţii mergeau pe partea lor de stradă, imediat evitaţi de civili, iar dacă intrau într-un restaurant, îndată se făcea loc: gălăţenii se retrăgeau sau plecau în oraşul cu ziduri negre, arse....

Chiar atunci, în seară, clopoţelul sună. Cine putea să deranjeze la ora asta?! Svetlana ieşi val-vârtej, curioasă. Se întoarse însă, spunând: ”E un domn ofiţer afarî. Zâci că are pachet pentru don´şoara Sofica.” Doamna Carnabel ridică sprâncenele: ”E de la spital, de la Garnizoană? Măcar ofiţerul a prezentat  o carte de vizită?” Svetlana nu nu ştia ce e aia carte de vizită. ”Cum se numeşte ofiţerul?” – insistă doamna. ”Ă... ăăă.... A, domnu´ Topârceanu.” Și abia acum îşi aminti ce era de fapt mai important: ”Zâcea că vine cu salutări şi cu ceva din Bulgaria. Dar că e musai să vorbească numa´cu don´şoara, că el se cam sfieşte – în lagăr n-a prea vorbit cu lumea...”

CITEȘTE AICI CONTINUAREA

CITEȘTE online și HUMBRIA - Ţinuturile Joase (roman foileton fantasy) - CLICK AICI