Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean: Svetlana - Internaţional

Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean: Svetlana - Internaţional

Scriitoarea şi activista oarbă şi hipoacuzică Hellen Adams Keller în 1904 - Library pf Congress, Washington
Evaluaţi acest articol
(45 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

LACRĂMI USCATE sau „Mam´selle Sophie” ori „Sophie SE VEDE cu Serge!”. Roman foiletonic istoric gălăţean

1/ Cinematograf

„… iar la  Cinema Regal – îi spuse  Serge  precipitat –  e un matineu de la cinci jumătate seara, apoi sunt filme de la opt şi un sfert. Iată, mam´selle: Şi chiar duminică, matineu de la trei după-amiază, se poate visiona filmul „Vive la nation!”, dramă patriotică sentimentală, reprezentată de curând la cinema Modern la Iaşi, în Capitală! Cu cei mai celebri artişti din Franţa, aşa scrie pe afiş! Vom vedea şi „Analele Războiului No. 3”, un junal fotografic, cu icoane de tunuri şi muniţiuni, cu vederi de război foarte interesante. Şi la urmăm, ca „deset”, comedia „Biruinţa lui Aldemar”. Domnul doctor cu siguranţă nu va avea nicio obiecţie: am afişul - nu sunt frivolităţi!” Însă Sophie dădu iarăşi nărăvaş din cap, fără să deschidă ochii: încă se ţinea uşor de braţul tânărului sublocotenent, cu grija de a nu-l atinge decât atât cât face o ciută amirosind gingaş floarea aurie şi cu frunze-inimă… Sergiu Delara se înfăcăra atunci când susţinea cauze patriotice eroice sau barem nobile, iar a o conduce la cinematograful invalizilor de război pe domnişoara Teodorescu, până nu demult medicinistă eminentă, i se părea chiar o cauză nobilă. „Să nu fim absurzi, monsieur Serge - se desprinse ea pentru o clipă de braţul lui, clătinându-se uşor - cum să duci o oarbă la film?!” Fostul dresor de cai se opri doar o clipă. „Am să vă cetesc tot de pe ecran, domnişoară, şi încet, înceeet, ca să nu abijduim pe alţii văzători, am să vă povestesc eu personal şi mişcările, şi încruntările, şi faptele francese de eroism de pe ecran. Şi apoi va fi atâta muzică tristă la pian”, argumentă el. „Că de şi mai multă tristeţe avem noi nevoie”, se scutură iar fata cu buzele cele mai triste din lume şi cu irişi superbi, pe care Sergiu nu-i văzuse încă niciodată, aşa cum niciun domn de condiţie nu stăruie să vadă măcar gleznele viitoarei soţii, până la altar. Sophie orbise dintr-o dată într-o noapte pe la unsprezece, iar ştiinţa modernă nu află niciodată de ce. Data o s-o găsiţi însă în vreo carte de istorie ceva mai amănunţită: 12 decembrie 1916. Chiar noaptea în care un dirijabil - un Zeppelin lung cât strada Militară, cea pe care copilărise la Galaţi generalul Eremia Grigorescu - aruncase primele trei bombe ale războiului, pe strada Cuza şi Lascăr Catargiu. Bubuitura se auzise până la Giurgiuleşti, povestiseră mai târziu, din refugiul de acolo, surorile de caritate din grupul irlandez al Potârnichilor cenuşii. În oraş nu era însă voie să împrăştii zvonuri, deci nimeni nu auzise nimic. Chiar doctorl Carnabel înfiinţase, în absenţa ziarelor, o comisiune de combatere a zvonurilor…

2/ Vântul Caliopiei

Madame Caliopi năvăli ca un vânt de decembrie, uşile de la intrare se izbiră de perete – mare lucru că nu căzu niciun ochi de geam! „Păi bine, madam Carnabel, se poate să lăsaţi pe refugiata ceia oarbă să se plimbe în văzu´ lumii pe strade la braţ cu un ofiţer?! Desfrâu în vremile noastreeee, madam Carnabel, desfrâu şi depravare! Şi asta numa´ de la filmele alea de amor franţuzeşti, cari nu ştiu de ce nu le închide cinematografele dacă tot e atâtea suferinţe!” Doamna Carnabel trase iute cordonul clopoţelului pentru slugi şi strigă tare, pentru ca madam Caliopi să vază cât este ea de hotărâtă. Strigă: „Svetlana! Svetlană!!!” Cum servitoarea tot nu apărea, doamna se întoarse către vântul de decembrie, care se şi aşezase pe fotoliul domnului. Ceea ce nu era îngăduit! Doamna îi explică vecinei: „Doamnă Caliopi, filmele sunt cu lupte, sunt adecă educative, au şi jurnale cu scene adevărate de la război, înălţătoare, patriotice... Ei, mai au ele şi câte-un supliment de comedie, dar şi asta trebuie, mai îmbărbătează la aşa vremi întristate... Şi din preţul biletelor, o parte merge spre cele 13 asociaţii de binefacere gălăţene!” Şi doamna îndoi, pe rând, câte un deget: „cea pentru refugiaţi, cea pentru văduve de război, cea pentru sărmani onorabili, cari sunt harnici, dar au rămas fără slujbe, cea pentru ciorba săracului şi pentru hăinuţe de orfani, pentru bumbac de pansamente, pentru... „ Şi strigă iarăşi, trăgând de cordonul clopoţelului, mai să-l rupă: „Svetlano! Diavoliţo!” Basarabeanca intră în sfârşit, fără însă a da semne de grabă. „Da´ şi-i, cucoană, că doar n-o hi foc! Dau turşii?” „Păi doar ne batem şi cu turcii. Şi cu bulgarii, şi cu austro-ungurii, şi cu nemţii... Da´ de câte ori să-ţi mai zic să nu mi te adresezi ca la ţară, cu „cocoană” ci, frumos, cu „doamnă”, dacă nu poţi pronunţa cumsecade, „madame”?! Măi fato, să-mi raportezi imediat unde a ieşit refugiata noastră, domnişoara Sophie?” Madam Caliopi nu terminase de spus: „Las´ că mi s-a spus şi mie că la filme lumea se pupă! Şi în comédia de pe cel ecran, da´ şi-n sală! Şi, auzi dumneata, să te duci la cenematograf şi ăia să ţie înăuntru lumina închisă chiar de tot! Păi, asta nu-i tocma´ dezmăţ în regulă?! Păi e!” Svetlana le lămuri: „O vrut don´şoara să se răpeadă, dimineaţă chiar, pi la poşta militară, da´ io n-o lăsai, n-o lăsai… În fiece zi speră săraca la o scrisorică, cât de mititicî, di la frăţiorul ei di pi front, că ea îi fusă ca o mumă şi acuma-i aşa cu grijîîîî! Ei, o fi plecat la poştî, cu rusul nostru, cu Boris.”

3/ ”Urangutanul”

Doamna Carnabel se albise la faţă: era insultată chiar în casa ei onorabilă! Strigă după toanta de Svetlana, care se făcea probabil că nu aude: „Măi fato, să-mi raportezi imediat unde a ieşit refugiata noastră, domnişoara Sophie!”. Coana Caliopi umpluse paharul zilei! O "denunţase" pe Sophie şi acum se lăfăia taman în fotoliul domnului, ceea ce nu era de tolerat. Gazda îi împinse un scaun (netapiţat!), dar Caliopi nu băgă în seamă. Deja madame Ecatereina Carnabel era foarte furioasă încă de dimineaţă: citise ce îndrăznise să publice senatorul Argetoianu. În lipsă de public, îi citise indignată Svetlanei, fata în casă. Leneşă, basarabeanca era bună doar ca să-i tălmăcească rusului poruncile stăpânei. „Uite, citi doamna, ce zice domnul Argetoianu, despre doctorul la cari se caută suferinzi din atâtea judeţe, chiar şi din Ismail! Şi înşiră, îndoind câte un deget: păi e colonel, medic primar, chirurg şef, mai-marele spitalelor din Galaţi, şef al tuturor obştilor sanitare gălăţene, preşedinte al Societăţii pentru Profilaxia Tuberculozei şi Asistenţei Tuberculoşilor săraci din judeţul Covurlui, preşedinte al Comitetului Societăţii Naţionale „Crucea Roşie”, filială, preşedinte al Societăţii Medicale Galaţi; membru fondator al „Cercului cultural”, preşedinte al „Intim Club”: Cu pistrui pe obraz, cu păr rar blond-castaniu, cu mustăţile care îi cădeau peste gură, cu ochii lui albaştri, cu mersul lui deşirat şi cu ţinuta lui aproximativă, se înfăţişa ca unul prins pe gârlă. Dar ochii îi erau numai bunătate şi labele sale de urangutan mânuiau durerea cu delicateţe de femeie. Stimat de subalternii lui, pe care îi ţinea din scurt, era iubit de soldaţi şi bolnavi, cărora le consacra toată ştiinţa, toată bunătatea şi toate puterile cu care-l înzestrase Dumnezeu. Venea des pe la mumă-mea, care fusese aleasă preşedinţă a comitetului de dame pentru ajutorarea răniţilor şi bolnavilor evacuaţi din Moldova la Odessa. Faptul că bătrânul Carnabel era ca şi fiul natural al contelui Iosif Talievici, fratelele socrului domnului Argetoianu, nu-l face în  drept să îl facă pe soţul meu… „gorilă”, înţelegi?” „Înţăleg io, coniţă, dar şe-i aia gurilă?” - căscă fata.

4/ Ancheta

„Păi bine, amărâto, cum să plece ea singură-singurică la poştă, dacă nu vede?!” – se stropşi doamna Carnabel la amărâta de fată-n casă, trecând astfel peste manierele sale impecabile de doamnă educată şi de ditai căpetenia la Crucea Roşie. „Păi nu fuse singurică, ci, că chiar cum aţi ordonatără dumitale, o hi mers cu don´şoara rusu´ şela!” – o înfruntă toanta de Svetlana. Doamna se îngrijoră: „Păi Boris chiar adineauri era la bucătărie şi amuşina pe-acolo; nu c-ar avea ce să mănânce, pe vremile astea... Măi fato, dacă el e aice şi Sophie nu, atunce e primejdie mare!” Caliopi, stând tolănită-n fotoliul domnului precum o plăcintă mare într-o tavă cuprinzătoare, îi deschise capul gazdei şi o mai linişti: „Stăi, madam Carnabel, io vă zic să vă ţineţi bine de inimă, madam, să nu vă mai gândiţi la rele: n-am zis io că pe fată am văzut-o venind pe drum încoace? Doar că am trecut pe lângă ei, da´  m-am făcut că nu văz: aşe afront, să meargă la braţ în văzul polatei!”  „Păi nu mi-ai spus lămurit, madam Caliopi, că ai văzut-o mata personal. Ei, trebuie să apară ea şi atunci ne lămurim. Svetlană, ia fugi de mi-l adă aice pe rus, ca să mi-l anchetez eu ca la poliţie, din ce pricină anume a lăsat-o singură pe domnişoara!” Svetlana se urni, cu părere de rău că iar trebuie să meargă prin casă. Dar stăpâna o întoarse: „Auzi? Şi apoi, lasă-l aici pe rus şi adu-mi şi „Picăturile de Davila”, pentru inimă!” Fata în casă i-o întoarse: „Şi atunşi, dacă io plec, cin´ vă mai tălmăceşti ci-o sî bâiguie ursu´ ista?”  „Bine, la loc comanda: anchetează-l tu scurt, la cuhnie, şi adă-mi iute înapoi răspunsul!” Fata ieşi, mormăind. În timp ce intriganta de Caliopi, aşteptând în zadar dulceaţa, şerbetul, ori ce s-ar mai putea găsi, chiar şi în aste vremuri triste, de foamete, în casa unui doctor aşa vestit (doamna nu i-ar fi dat nici măcar o linguriţă de miere, ori vreo bucăţică de zahăr candel, chiar să fi avut în casă asemenea trufanda!), gazda îşi umplea vremea contemplând salonul atât de familiar, delăsat în lipsa servitorilor şi a nepriceperii Svetlanei, care pe deasupra mai era şi o gură în plus în casa lor. Uite, acolo, în fund, un dulap cu uşi de sticlă, prin care se văd multe cărţi groase, îndesate, mai să spargă uşile. Alături, spre dreapta, un dulăpior mai înalt, tot cu uşi din sticlă, sticlă brumată, pe care au fost uitate nişte flacoane. Pe unul dintre geamuri a rămas lipită o veche reclamă la „„Koprol” – duşmanul constipaţiunii”.

5/ Copila vânată

În sfârşit, Svetlana se întoarse, cât putea ea de repede, cu „verdictul”: „Ha, Boris m-a dolojît ghini”, începu fata în casă să recapituleze, cu ochii închişi, ce reuşise ea să îl iscodească. „Dar nu vrai să vorbeşti ca să înţălegem şi noi?!” – se oţărî la ea doamna Carnabel, care tot nu ştia cum să scape de intriganta de madam Caliopi, proţâpită în fotoliul domnului doctor. „A, m-a desluşit adicătelea, rusu´ - zise Svetlana. Boris mi-o obişcit de când o vinit la noi (ciudat trebuie să-i fi sunat doamnei „la noi) că o s-o privegheze pe don´şoara. Da´ să n-ai încredere în rusnac, că ghei cu el dintr-un singur păhar şi tot te taie-ntr-o noapti!” Doamna i-o reteză: „I-a uite la ea, face acuma filosofie!”

Boris fusese împrumutat de doctorul gălăţean, care îşi avea tot personalul pe front. Boris acesta zicea atât: „bâstro, bâstro” şi abia răspundea întrebărilor stăpânei, tălmăcite de Svetlana, basarabeanca oploşită la ei. Alături de Sofie, orbită la primul bombardament la Galaţi, din decembrie 1916, când dirijabilele acelea enorme ochiseră centrul urbei şi comenduirea rusă.

Domnul doctor îl împrumutase pe Boris acesta de la un chirurg rus cu care opera bine, contele Vladimirov. Cum în familie contele nu prea vorbea rusă, ci franceza, era tot timpul nevoie de un tălmaci ca să se înţeleagă cu uriaşa slugă.

„Noroc cu ruşii ăştia, că încă ne mai apără”, zise coana Caliopi. Doamna Carnabel găsi însă model să o contrazică: „Oameni fără Dumnezeu, coană Caliopi! Franţujii ăştia ne deteră astfel  de aliaţi! Un milion de guri, ruşii ăştia, cari n-au ştiut ce-i foametea, cum am probat din plin noi!” Coana Caliopi îşi aminti însă ceva cu care putea aduce din noi vorba despre blestematul de cinematograf: „Păi, atunce când a luat foc Cinematograful Regal - Cinematograful invalizilor de război, cine a sărit ca să stingă fucu´, nu ostaşii ruşi?”

Doamna Carnabel nu voia însă ca să uite un alt episod:  Mititica fetiţă Ştefana Constantin nu avea, săraca, decât 14 ani! Stătea pe strada Câmpului, cu doi soldaţi ruşi în gazdă. Ei, mititica nu ceruse decât s-o lase şi pe ea să guste-acolo, de foame, câteva cireşele verzi. Au lăsat-o ei să se urce bine în pom, că erau doi ruşi la copac, nu unul… Ea s-a bucurat, chiar ar fi râs, cică - mde, erau prietenoşi, bunii noştri aliaţi, care până mai ieri le dădeau, chiar şi când erau treji, bomboane copiilor, şi când acolo, ce să vezi? Unul, „pac!” - a tras în mititică şi-a doborât-o din prima! Că era micuţă cât o vrabie, din când nu mai mâncase ea şi-ai ei câte un codru de pâine!!

6/ Cenzurat

Doamna Carnabel puse lucrurile la punct: „Zi-ne şi nouă, fătucă, nu ne mai frige, de ce a lăsat-o rusul pe domnişoara nepriveghiată şi s-a întors singur de nebun?!”  Svetlana lămuri: „Păi, s-o aprins un căzan cu păcură la uzina Vulcan şi când o tunat, rusu´ s-o spăriet. Pân´ să-şi vină-n hire,  s-o zărăstítără don´şoara, se cherdu!”  „Atunci, ofiţerul care o aduce merită toată cinstea!” Coana Caliopi dădu nărăvaşă din cap, dar nu îndrăzni să zică ceva în contra.  

Ca să n-o mai vadă pe nesimţitoare, doamna o trimise afară pe basarabeancă şi începu să răsfoiască de zor gazetele „Înainte Galaţii–Noi”. 10 bani exemplarul, dar cenzurat. În multe pagini se căsca albul hârtiei: îl cercetase se vede prea târziu cenzura militară ca să mai aibă vreme să scrie domnul Burbrea altceva în loc. Oraşul fremăta de zvonuri, cu toţii stăteam cu frică să nu năvălească bulgarii de peste Dunăre, Armata a 3-a ce ne bombardase un an şi jumătate, cu tunuri Krupp, tocmai din Munţii Bugeacului. Am aflat şi că nişte obuze bulgăreşti isprăviseră viaţa unor răniţi din Spitalul Crucii Roşii Franceze, din localul Institutului Notre Dame de Sion, de pe Domnească. Şi, ca să vezi, un obuz n-a mai avut vlagă pân´ la capăt şi, intrând binişor prin geamul lard deschis, s-a aşezat cuminte în pătuţul unui prunc, care nici măcar nu s-a trezit din somn! Ce noroc i-a dat Dumnezeu!

Acum, măcar Marghiloman semnase Pacea la Buftea, însă cine ştie cât va mai dura până să năvălească de peste apă bulgarii,  acum, că tot dezertau tot mai mulţi aliaţi ruşi, care asiguraseră o linie de apărare inespungabilă între Brăila şi Chilia! Domnul doctor Carnabel a fiinţat chiar un Comitet de combaterea a zvonurilor, care la vreme de război pot aduce mai multă primejdie decât glonţul.

Doamna Ecaterina reciti: „Sosirea la Iaşi a celor 1.500 de soldaţi arădeni, „Ochii umeziţi au vorbit cea mai elocventă limbă… Înfrăţirea a fost solemnă, mai solemnă, mai pioasă decât vreodată a fost alt act patriotic”. Şi doamna vărsă, cu fereală, o lacrimă. Caliopi nici că se clinti din fotoliu. Căscă. „Pe unde-o mai întârzia domnişoara Sofica?” – încercă să lege prilej de vorbă, însă doamna ceti înainte. Chiar şi Caliopi ar fi putut citi: ziarul avea multe locuri goale, cu specificaţia „Cenzurat”! De pildă:  „Iaşi. – Cenzura a interzis  aseară d-lui Robert de Fleurs, ataşat la legaţia franceză, cetirea unui discurs în teatrul Naţional de aici, de oarece era necenzurat. (Cenzurat)”

7/ Sophie și Serge

Doamna Carnabel continuă să recitească un ziar, numai să n-o mai vadă pe alde Caliopi. Jurnalul, tot „Înainte Galaţii-Noi”, era un număr foarte vechi, din mai anul trecut, la vreo patru luni înainte de bătălia de la Mărăşti: sunt bune şi ziarele vechi. Mai ales că ştii şi cum s-au sfârşit lucrurile. Găsi şi un articol în care „Le Figaro” scria înduioşător despre regele care îşi călcase pe inimă, intrând în război împotriva germanilor… Apoi, doamna nimeri peste un număr  din ianuarie ´916, când îl luaseră la oaste pe Sorin, fratele Sofiei: tinerii din leatul său fuseseră chemaţi la Comenduirea Pieţei pentru a fi trimişi apoi la Bârlad, pentru recrutare… Doamna Ecaterina Carnabel trecu apoi, la nimereală, peste un număr din februarie. Sări peste Matrimoniale şi bătu cu palma pe prima pagină. „Uite cât bine a mai făcut şi domnul director Burbea Galaţiului!” Şi citi, tacticos: „Cantina „Galaţii-Noi” a epuizat 2 butoaie cu varză murată, pregătite pentru altă destinaţie; asemenea 150 kg. ceapă, 1000 kgr. fasole, 100 kgr. făină de păpuşoi, 60 kgr. cartofi, 30 kgr. sare”! Pentru năpăstuiţi şi refugiaţi!” Apoi citi ce-i veni la îndemână: o slujbă, la Vovidenia, în memoria eroului sublocotenent gălăţean Ioan I. Ghigulescu, „căzut vitejeşte pe câmpul de onoare”. Ori, pentru alt erou gălăţean, căpitanul Traian Gheorghiu, căzut la Tâmbueşti, de Râmnicu Sărat.

Veranda casei Carnabel de pe strada Spitalului se umplu brusc de zgomote. Mai întâi, năvăli în salon Diţă. Puiul de oltean era unul dintre miile de refugiaţi despre care nu se mai ştia dacă mai au părinţi ori ba. Se străduia să intre pe sub pielea doamnei, spionând-o pe domnişoara.

Svetlana băgă căpşorul de uşă, anunţând: „Venit-a! Da´ e cu un dom´ofiţer!” Gazda se ridică, însă nu şi Caliopi, nepoftita! Sergiu Delara o conduse cu grijă pe tânăra oarbă, însă ea se orienta şi aşa destul de bine, pipăind mobilele. El purta monoclu, iar uniforma era impecabilă. „Poftiţi, poftiţi, domnule ofiţer”, zâmbi doamna. „Sublocotenent!”, o completă el imediat mândru pipăindu-şi eghiletul al cărui plumb se putea scrie pe hârtie, de pildă numele răcanilor trimişi la carceră sau câtă fasole era necesară trupei. Eghiletul era simbolul ştiutorilor şi carte ştiau foarte puţini pui de ţărani, copii maturizaţi după ce fuseseră recrutaţi la război. Mulţi fuseseră însă recrutaţi şi la 14 sau 15 ani, unii muriseră pe drum, de frig, de foame ori striviţi de biciul refugiaţilor mânaţi de câte un jandarm mai nerăbdător! Altfel, ţăranul oltean sau din Bărăgan îşi vedea de aria sa, ce sî caute el tocmai în Moldova?

8/ Lupul Fritz

Sublocotenentul îşi pocni regulamentar călcâiele cizmelor lustruite în faţa doamnei Ecaterina Carnabel, ca în faţa unui colonel cel puţin. Doamna nu se grăbi să îi mulţumească pentru că o condusese pe tânăra oarbă, ci chiar o mustră: „Domnişoară, ne-ai dat palpitaţii!” Sofia roşi: „Doamnă, Boris s-a speriat de detunătură şi a fugit, noroc de domnul acesta!” Doamna nu cedă: „Ştii că soţul meu trece zilnic pe la poştă!” Fata plecă fruntea: „Dar eram nerăbdătoare…” „Dar ce-aţi zăbovit atâta?” – se băgă neîntrebată madam Caliopi. Fata explică doamnei Ecaterina: „Am adăstat pe drum şi cu mademoiselle Clothilde”, spuse Sophie. Clothilde era una dintre asistentele doctorului Carnabel, venită cu voluntarele franceze. „Ne-a istorisit ceva expres despre domnul doctor Carnabel.” „Hai că mă faci curioasă”, o îndemnă doamna să povestească ce şi cum, fără să-l poftească încă pe ofiţer să ia loc. Fata se destăinui: „Am aflat că ieri domnul doctor a trebuit să amputeze mânuţa unui biet copilaş. Ştiţi, după ce-a trecut zeppelinul peste dealul Ţiglinei... Nu mai era destulă morfină şi până la Spitalul Crucei Roşii de la Liceul Alecsandri copilul ar fi perit... Norocul micuţului a fost, mi-a spus tante Clothilde – căci ea l-a ţinut de mâini pe copil – că el perduse sânge, încât nu mai avea putere să ştie nici pe ce lume să află. Mai scâncea, aşa, şi deodată a cerut… o poveste. Sora nu ştia româneşte, iar domnul doctor a fost pus în situaţiunea să născocească ceva cu zâne, Barbă-cot, Baba-Cloanţa, ce-şi mai amintea şi dumnealui de când a fost odată copil. Însă a zis povestea cu Scufiţa Roşie, cum a venit vânătorul şi a pus petre în burtica lui Fritz, lupul cel rău, adormit de câtă lume mâncase şi cum apoi vânătorul l-a cusut înapoi pe lup, care nici n-a simţit... Când a început să zică toate astea, tocmai îl cusea şi pe sărmanul băiat, care a început să ţipe, fără vlagă. Doctorul credea că ţipă însă că de la împunsăturile din poveste, de mila lupului, că la cât sânge perduse sărmaul...”

Tulburată, doamna Carnamel se ridică şi se duse singură după „Picăturile de Davila” pentru inima sa simţitoare. Caliopi se sătură să aştepte să fie servită măcar cu un ceai făr´ de zahăr şi se strecură şi ea după stăpâna casei, fără să-şi ia rămas bun.

Doamna ieşi, apoi întârzie mult…

9/ Svetlana, cea slobodă la gură

Sublocotenenrul se ridică: „Cher mesdames, vous prermetez să mă prezentez: sublocotenent Serge, adică... Sergiu Delara, din Regimentul Mihai Viteazu. În misiune pe lângă Garnizona Galaţi. Detaşat.

Doamna Carnabel se lumină: „A, cred că mi-a vorbit despre dumneata comandantul Garnizoanei. Domnul comandor Rizea chiar ieri îmi spunea că are un detaşat devotat, un oltean ”iute ca prâsnelul”. Chiar aşa zicea... Dacă dumneata eşti chiar oltean, atunci înseamnă că dumneata eşti ”prâsnelul” cu pricina. „Sunt din Strehaia”, spuse tânărul sublocotenent.

Serge îi sărută mâna doamnei, se întoarse spre Sophie, însă Svetlana se aşază la mijloc şi îi făcu din deget că „Nu!”.

Sublocoteneneul se simţi dator să mai preciizeze: „Toată România înseamnă astăzi „pe front”. Ieri m-au chemat la Cartierul General, la Tecuci, pentru ca majestatea sa şi generalul Grigorescu să-mi înmâneze o decoraţiune mică...

„Înseamnă că aţi fost foarte viteaz”, spuse Sophie. Viteazul răspunse însă: „Să spunem că destul de viteaz, cât m-am uitat înainte, spre inamic, şi mă gândeam la ale mele...” Svetlana se trezi vorbind: „Că de vitezi ar fi azi trebuinţî o fatî mari! Sabie şi chipiu, chiar şî  cu teşchereaua goalî, dar să hii flăcău´numai nalt´sî hie şî cu musteaţă pomădată ghiiini!”

Serge interveni însă: „Mai puţin curaj am ca să fiu invitat într-o astfel de societate fermecătoare ca a dumneavoastră... Însă, cu permisiunea doamnei Carnabel, am să-mi permit să îndrăznesc... să mai revin, ca să constat dacă sunteţi bine, domnişoară... Da, şi dumneavoastră, doamnă, dacă vă simţiţi bine şi dacă pot a vă aduce orice serviciu.” Svetlana se sumeţi: „Ci sî zic, ăi hi fost aldi matali filotim şi ghiteaz ca Harap Alb, ai grad... da-n lipsa domnului doctor, NOI nu te primim!... Ei, dacî o s-îi zâcî doamna c-ai trecut mata acuma la vizetă pi la noi, atunşi, mâni după bombardarea de searî, poate sî zicî şî dumnealui dom´ doftor să ne mai vizitezi...”

Doamna Carnabel se cruci: „Câteodată îţi vine să crez că fătuca asta nu s-a născut la Funduleşti sau pe dracului unde s-o fi născut, ci la palatul regal - uitaţi, acuma a ajuns să invite DUMNEAEI ofiţerii patrioţi! Mă mir că mă mai îngăduie şi pe mine în propria casă! Am obosit s-o tot cert, că unde mai găseşti astăzi personal educat, care să nu fie decedat de front, de boale sau refugiat spre Iaşi?”

10/ Diavolul Diţă, cel neînduplecat

Doamna Carnabel îl însărcinase pe micul Diţă, refugiat din Oltenia oploşit aici, să-i fie epitrop Sofiei, adică să nu o scape din ochi, să fie păstrată toată decenţa în prezenţa domnilor care ar fi intrat în casă, precum, chiar acum, sublocotenentul Sergiu Delara. Doamna ieşise tulburată, aflând de operaţia făcută acelui copil, direct pe pavaj, de soţul său. 

Sublocotenentul văzu îngrijorarea fetei şi, încercând să o liniştească, îi apucă întâi pentru o clipă braţul, însă apoi îl reţinu cu şi mai multă tandreţe. Orfanul Diţă sări însă arc de la locului, unde părea să picotească. „Să ştiţi, don´ sulocotenent, că vă spui, vă spui coanei Ecaterina! Că eu văzui bine cum ai pus dumitale mâna pe mâneca don´şoarei!” – strigă el, victorios. Îm sfârşit îşi merita „foncţia” cu care fusese însărcinat chiar de doamna. Sofia se întoarse însă spre glas, lăsându-şi cu oarecare ostentaţie mâna în mâna tânărului: „Băiete, domnul sublocotenent m-a sprijinit doar pentru că... pentru că, ştii bine, eu mi-s oarbă! Cum altfel să dirigui un orb printre atâtea mobile şi copii obrasnici, făr´ să-l apuci de mână?! Înse, dacă eşti un băiat  uşernic şi ai de gând să ne trădezi în fals cocoanei precum colonelul Sturdza nemţilor, jur c-am să vin mâine noapte ca să te sperii de moarte, că mă pricep! „U-hu-hu” am să-ţi fac, să-ţi îngheţe sângele-n vine! Şi, mâne noapte, atunce când întunerecul-întunerecului va domni peste tot, să vezi pedeapsă pentru uşernic. Căci eu nu am nevoie de lumină ca să te nemeresc, puiule... Şi să vezi ce şmotru-ai să mai capeţi matale, dar numai dacă-ai  să torni cine ştie ce închipuiri şi minciuni  doamnei Ecaterina ori tatei... domnului doctor!” Şi se întoarse spre Sergiu, explicând: „Pardon, mereu îmi vine să scap şi să-i spun domnului doctor Carnabel numele de „tată”, că tot n-am avut parte de un tată. Ei… eu aşa un tată aş fi vrut!”

Orfanului Diţă atâta îi trebui, să audă cuvântul „tată”: „Uuuu, uuuu, tata meu umblă prin lume, pe unde-o fi tata meu?!” Sofia bâjbâi până ce îl găsi pe băieţel. Îl trase apoi spre ea şi îl ostoi. El se zguduia de plâns. Sergiu, impresionat, o îmbărbătă, strângând-o de umăr, ea îi cuprinse, recunoscătoare,  degetele lui de pe umărul ei, iar copilul, printre lacrimi, strigă: „Da´ ce crez´, că nu vă văzui? Uite-acolo pe umăr iar a pus mâna dumnealui!” Sublocotenentul se ofensă: „Codoş mic!” Şi  către ea: „Excusez-moi !  Auzi, să-i vrei plodului binele, să-i zică că-i biet orfan, iară el, el…”

11/ Paracliserul

Supărată de atâta neîncredere şi obrăznicie de la un  mucos înfipt, abia oploşit, pe foametea asta, oploşit la ei, oarba îl cam scutură acum pe copilul prins cu îndemânare, pe bâjbâite: „La noapte, măi Diţă băiatule, ori cum te-o mai fi chemând cin´ te-o mai fi chemând, ai să te trezeşti matale legat frumos cu curmeie de pat!” „Ba m-oi păzi!” - sări viteaz de colo micul oltean. Sofie îl asigură însă: „Ba nici n-ai să ştii că vin!” „Am să-mi ţin urechile pâlnie!”, îi răspunse micul războinic. „Aş, oi veni tiptil!” „Oi sta cu feştila aprinsă!” „Nu mai spune! Că pui tu bani pentru gaz?! Şi-apoi, trebuie să nu se vază luminile din zeppelin şi să ne trezim iar cu bombe, e obligatoriu camuflajul!”

Indignat, cu un ochi la frumoasa fată lovită de soartă cu orbirea, sublocotenentul l-ar fi urecheat chiar el pe „baistruc”, apelativ nemţesc şi rusesc pentru a defini un bastard (copilul însă chiar nu avea nicio vină că tatăl îi pierise ori dispăruse pe front, micul oltean îndeplinind de altfel „ordinele Doamnei”. Fură întrerupţi chiar de doamna Carnabel, care se întoarse la timp ca să-şi apere informatorul. Diţă se abţinu să pârască incidentul. Deocamdată…

Acum, Svetlana năvăli în salon, bucuroasă: „Cucoanî, o vinit iară zânitura aia di Paracliser. Are un ilic soldăţesc di vânzare. Îl vopsesc şi-i ţine cald lu´ don doftor!” Stăpâna casei se încruntă însă: „Nu cumpărăm nimic de la omul acela. Dă-l afară!” Sublocotenentul se miră: „Un paracliser poate fi de folos cu vreun ajutor de rugăciune, căci preoţii noştri sunt pe front, uncii chiar şi luptă ori iau tifos… „ Un omuleţ sfios crăpă însă uşa salonului şi intră pe o parte. Mai aducea cu el o gamelă: „Poate merge pentru bucătărie, doamnă”, încercă el, în timp ce gazda scutură nervos din cap. „Am şi un lanţ de ceas, din argint curat. Poate îi pune domnu´ ceas…„  „Dumneta nu înţelegi româneşte?! Nu ne trebuie, pleacă liniştit”, ceru doamna. „Du-te la morţii dumitale şi lasă-ne!” Omul nu se supără: „Doamnă, când ajungi să calci pe morţi aşa cum a trebuit să fac io, nu mai faci osebire între vii şi cei căzuţi. Odată, eram pe front atunci, nu mă răniseră… a trebuit să trecem peste un râu. Nicuiun copac, cale de kilometri! Duşmanul, tot mai aproape. Aveam un sublocotenent, ca şi dumnealui, care ne-a ordonat să trecem râul în pas alergător. Aveam şi cum: apa era plină de cadavre… Calci, te uiţi doar cât să nu aluneci, să nu te cufunzi, mai aluneci, simţi apa, poate şi sânge, ce ştiu eu, că era acolo de toate… Chestia e că am trecut pe ei, fie-le apa uşoară! Erau de-ai noştri, ne-a ajutat şi ei…”

12/ Cerber la comandorul Rizer

Sublocotenentul ţâşni respectuos în picioare, se înclină încă o dată către femei şi salută milităreşte, deşi fără chipiu, pe doctor. „Mi se pare mie că ne-am mai văzut? Ieri, parcă”, se încruntă chirurgul. Serge deveni brusc palid: „Mă iertaţi, domnule colonel…” Doctorul se întoarse spre ceilalţi: „Am un soldat care, în loc să vină la pansat, se duce în gardă la Comenduirea Garnizoanei. Ce mi-am zis: nu vine Mohamet la munte, atunce se călătoreşte muntele la Mahomet… Ei, şi dau să intru, la comenduire, la şeful Garnizoanei, comandorul Rizea. Când, ce să vezi, smeul acesta tinerel îmi taie calea şi-mi zice un fel de „P-aici nu se trece!” Că dacă am programare. Că parcă la glontele care-l străbate are programare. Până la urmă, n-am putut pătrunde: eu, ditai colonelul, m-a „arestuit” un ţânc de sublocotenent!” Serge se ridică în picioare: „Pardon! Îmi cer iertare, însă ordinul…” Şi adăugă, cu glas tremurat: „Eu cred că am să mă retrag puţin, şi aşa am abuzat destul de răbdarea dumneavoastră. Donc, au revoir, mesdames, monsieur...” Doctorul Carnabel se ridică sprinten din fotoliul în care abia se trântise şi îi strânse mâna tânărului): „Bă, tinere, eu vreu să te felicitez pentru cerbicia cu care ţi-ai apărat ieri şeful, pe domnul comandor. Când trebuie să-ţi faci datoria, nu te uita la grade! Nu te uita ploconit în sus şi fii îngăduitor când priveşti în jos.” Adăugă: „Tinere, nu exagera cu paharul şi cu fetele, Galaţiul e o frumoasă capcană în aceste privinţe! Ei, dacă eu aş fi din nou tânăr şi aş avea două zile de permisie în Galaţi, cred că m-aş duce nu la un muzeu, cari acum e închis de răsboi, ci într-un spital şi aş cere voie să privesc şi eu prin geamlâc la o operaţie chirurgicală a unui medic despre care am auzit înainte sau despre care am întrebat...” Doamna îl desluşi: „Domnul Delara a salvat-o pe domnişoara noastră rătăcită pe strade şi ne-a adus-o acasă! Biata s-a speriat de-o esplozie.” „Nu m-am speriat, dar a fugit rusul ce mă însoţea, aşa cum fug acum tot mai mulţi aliaţi ruşi de pe front, stârniţi de maximalişti, de bolşevici. „Potârnichile cenuşii” - bunele surori de caritate irlandeze care au slujit cauzei şi la Galaţi - retrase în spitalul de la Giurgiuleşti, îmi scriau că acolo a fost revoluţie şi că brancardierii şi felcerii maximalişti decid când şi unde să opereze marii medici aflaţi acum în subordinea lor. Adună personalul ca să cânte Internaţionala, promit egalitate pentru toţi, pământ şi libertatea cuvântului…” Dar doctorul Canabel nu era interesat de bolşevici: „Şi, ia zi, tinere, ai salvat pe fata noastră!”

13/ Domnul Carnabel sare gardul!

Sublocotenentul nu apucă însă a se împăuna.  „Uite un sublocotenent care se face cerber în faţa unui biet colonel! – îşi aminti doctorul, parcă iar îmbufnat. „Sigur, sunteţi superiorul meu în grad şi îmi cer iertare, însă ordinele…”  Medicul reflectă cu voce tare: „De fapt, sunt colonel pentru că la război toată lumea care trebuie să lucreze la ordin poartă grade, chiar şi vrăbiile, dar nu-ţi face griji cu gradele. Chestiunea se pune însă aşa: eu tocmai încercam să îl salvez pe un soldat căpăţânos de el însuşi, iată că nu au putut pătrunde la mai-marele dumitale ca să-i cer măsuri şi a trebuit să mă întorc la spital, la „Alecsandri”, şi să-l cer la telefon!”  Sublocotenentul asudă, îl strângea copca, dar zâmbi şi se pricepu să schimbe însă şenalul discuţiei, ajutat şi de pronia cerească (mâneca sfâşiată a paltonului doctorului) Mă iertaţi, domnule doctor, dar sunteţi… descusut!” Medicul nu se miră însă, chiar glumi binedispus: „Să vezi ce-o să mă descoase doamna Ecaterina, că iar am lipsit două zile de la îndatoririle conjugale... Însă bolnavii noştri sunt, desigur, înainte de toţi şi de toate conjugările!” Sofia se ridică de la locul ei bâjbâind, pipăi o mânecă, apoi o găsi şi pe cea ruptă: „E ruptă rău, domnule doctor! Sper că nu v-a făcut rău vreun spion bulgar ori vreun neamţ deghizat, ori vreun rus beat. Ori… v-aţi bătut cumva? (şăgalnic) Pentru inima vreunei fete…” Doctorul Carnabel se uită şi el, curios, la mânecă, de parcă nu ar fi fost a lui, dar ridică din umeri: „Tot era să se rupă dumneaei odată şi-odată… Ce să fac, am eu doi metri pe înalt, dar gardul spitalului are vreo trei metri, peste – cred, că doar nu măsurai, sării 

Sergiu Delara, om cuminte de fapt, nu-şi ascunse mirarea: „Şi… l-aţi sărit?! Un domn, un domn aşa bine îmbrăcat ca dumneavoastră?!”  „Desigur, căci puseseră lanţ la poartă!”  „Şi… nu puteaţi suna?” – îşi dădu cu părerea tânărul. Dar Sofia ştia cum stau lucrul: „Nu, că ar fi fost, cum se spune,  „mâţă cu clopoţei”, aşa s-ar fi denumit! Domnul doctor preferă să vină noaptea în control pe neaşteptate şi…” Domnul doctor adeveri – aşa şi era: „Şi într-adevăr, aşa am prins acum măcar două surori de caritate învelite în nişte boarfe precum neşte coconi de mătase, iar medicul de gardă, ce crezi, acela horlăia vitejeşte lângă primusul cu spirt arzând. Putea da foc tot spitalului, cu bolnavi cu tot şi cu dulapurile cele goale!”

14/ Carnabel, în rol îmbufnat

Şi doctorul îşi aminti cu mare plăcere cum înlemniseră surorile de caritate surprinse chiar de dumnealui soilind în timpul serviciului de noapte: „Ce-am mai răcnit şi eu la ele, roş de mânie! Că nu vreu adecă să ajungem să îngropăm şi la Galaţi răpuşii de tifos cu sutele, cum s-a-ntâmplat la Iaşi, unde i-au îngropat şi fără sicrie măcar, căci raclele le-au pus pe foc, ca să se-ncălzească bine aliaţii noştri ruşi… Le-am pus scurt dară în vedere ticăloşilor de felceri şi nefericitelor de surori că de poimâne nu mai lucrează la noi, orice intervenţiuni ar face ei ori la cine-or face, la rege ori chiar la Dumnezeu!”

Sergiu avea o nouă nedumerire (însă cu doctorul Carnabel se puteau ivi oricând noi nedumeriri!): „Dar… de ce… să îi concediaţi abia de poimâni şi nu chiar… de mâne, domnule doctor? Sau mâne… vă mai odihniţi?”

Carnabel se înveseli: „Da´ ce, tinere, acuma este vreme de odihnit, când moare atâta lume pe capete? Şi dezvăui planul său: „Ei, şi mâine or veni ei păcătoşii la mine, spăşiţi, nedormiţi de grijă că i-oi da afară, poimâne îi mai las chiar să şi doarmă un pic, ca să nu-mi greşească cumva la operaţie, dar vreu să prindă măcar o margine din gustul pentru lucrul întocmit cumsecade şi cu inimă, din datorie, filotimie şi creştinătate. Ori… să le fie barim un picuţ de teamă, de n-or şti ei de ruşine… Aşa, merită să-i spurci însă bine, dar cum să-i dai afară? Şi asta nu din filotimie prea mare o zic, ci din pricină tot personalul meu e trimes pe front!”

La care doamna îşi şterse o lacrămă: „Că nu avu parte beata Sophie A NOASTRĂ să rămână de ajutor soţului meu! Că ea, mititica, parcă nu doarme niciodată de grija celorlalţi… Mai avea un picuţ şi termina Medicina şi venea la spital la Galaţi…”

Într-adevăt, tânăra Sofia orbise, sărmana, dintr-o profundă emoţiune: în urma unui nefast bombardament: cel din noaptea de 12 decembrie 1916, primul făptuit de boches asupra Galaţilor. Dintr-un zeppelin nemţesc lung cât o stradă întreagă şi înalt cât o clopotniţă căzuseră atunci trei bombe uriaşe: prima chiar la începutul Scării Moruzi, lăsând în urmă un crater uriaş - un zeppelin găzduia peste 2.000 kilograme de bombe!), viza desigur palatul Prefecturei, iar alte două bombe, căzute pe strada Lascăr Catargiu, rataseră astfel creerul celei mai importante forţe beligerante - Statul Major al armatei ruse, instalat în Palatul Comisiunii Europene a Dunării, evacuat la începutul Marelui Răsbel.

15/ Serge atacă mai abitic decât la Verdun!

Sublocotenentul se cădea a se retrage. Doctorul, ostenit de la amputările sale îndelungi, trebuia să îşi spele faţa, să bea un ceai ori cine ştie ce ritualuri mai erau ele de îndeplinit în casa unui asemene om mare.  Însă sublocotenentul era tenace şi spera să câştige măcar o bătălie în calea doctorului, dacă nu tot răsboiul.

„Ziceam, domnule doctor, chiar adineauri, ce bună impresiune mi-a lăsat domnişoara Sophie chiar la o primă a noastră vedere. Îi sunt recunoscător că m-a salvat – da, chiar dumneaei m-a salvat – într-o zi în care singurele întâmplări erau frigul şi un bombardament făcut de boches de mântuială. Încât şi eu însumi, ca român şi ca ofiţer recunoscător ajutorului civil, voi a o invita pe domnişoara la un film franţuzesc. Mă leg să-i cetesc eu cele scrise pe ecran şi să-i esplic încetişor…” Medicul se cam încruntă: „Tinere, eu cam cunosc ce înţeleg tinerii de azi prin „încetişor”, mai ales când e lumina stinsă şi toţi ochii din jur stau ţintă la pânza cu chipuri mişcătoare!”  Sergiu se înroşi, de emoţia propriei sale retorici: „Domnişoară Sophie, vă implor! Sigur, domnul doctor Carnabel va fi în oposiţiune să vă invitez seara la film, dar la matineu?! Că sunt sunt şi acolo filme ca nişte opere înălţătoare, de răsboi şi de respect, başca jurnalul cu informaţiuni de pe Frontul de Vest… Ştiu, ca  gentilom ce mă aflu, să mă port impecabil cu o domnişoară de familie bună – domnul doctor mă va putea oricând reclama la Garnizoană, la cea mai mică a mea greşeală!” Şi insistă pe problema siguranţei publice: Acum, că tot e pacea asta vremelnică cu nemţii, Armistiţiul din noembre, nici nu rişti să te mai bombardeze bulgarii din Munţii Bugeacului! Nici măcar camuflajul nu ne mai este impus, ca să mergi pe strade cu felinarul stins şi să-ţi rupi gâtul acesta adorabil, mam´ selle Sophie…”  Sau puteau asculta, susţinând emoţionant opera de pe marele ecran, echipa de sgomote, cea care fabrica tunete lovind într-o tablă, o vijelie doar vuind dintr-un mare vechi măturoi, multe glasuri doar încălecând patru voci ori ascultând pianina şchioapă cântând eroic, deşi cam dezacordată de bombardamentele din iarnă…

Deşi inima îi cam da colţ ca să încerce o nouă experienţă, „Domişoara-cât-pe-ce-doctor”, cum se persifla chiar însăşi domnişoara Sofia, nu se lăsă însă „dusă”!  Prea VĂZUSE ea destule: „Nu, mon cher Serge, nu sunt deloc o domnişoară de familie bună, char dacă am urmat la pension, la Notre Dame de Sion, la măicuţele franceze!”

16/ "Fiica" domnului doctor Carnabel

”Eu una, n-am avut tată”, mărturisi acum fără de păsare Sofia: oricum, nu putea vedea, ci doar simţi ochii celorlalţi din salon. Apoi, se întoarse puţin spre locul de unde răsunase ultima dată glasul domnului Carnabel, bunul uriaş cu încruntări exclusiv profesionale: ”Am fost oprită să dau examen la Medicină chiar de către directorului spitalului din Bucureşti unde mă primiseră asistentă: „Cum, o femeie… la Medicină?!!! Norcocul meu că… a isbucnit răsboiul, că ne-am retras în Moldova şi am putut fi de folos aşa, la început ca infirmieră, la Spitalul Sfântul Spiridon - domnul doctor Carnabel m-a îndrumat mai mult decât un profesor. Cu toate că nu terminasem încă facultatea, m-a lăsat să fiu prezentă la operaţiile dumnealui... ” ”Fii pe pace, domnişoară - spuse cu căldură medicul -, nu ţi-am făcut niciun favor: eu aveam nevoie de tot mai mult personal pe măsură ce intrau în oraş tot mai mult roiurile de refugiaţi  disperaţi şi flămânzi, cu bolile şi molimele lor cu tot, sau răniţii de pe front. Oraşul, golit de jumătate din lume, care fugise spre nord, s-a dublat ca populaţiune şi faţă de câţi oameni erau aici înainte! Am avut mare nevoie de dumneata şi VĂD că şi acum te duci aşa, cu… fără să poţi să… şi tot ajuţi în spital! Şi apoi, nu ai refuzat niciodată să fii de ajutor în mai toate spitalele Crucii Roşii pe care le conduc la Galaţi!” Ea zâmbi blând, aţintind în continuare cu ochi obloniţi locul glasului său protector: ”Eu m-am pierdut de mama, n-am avut tată... Domnule ofiţer, pe ascuns doar îndrăznesc dară să-i spun „tată” domnului doctor, că pe tatăl meu n-am avut parte să-l fi cunoscut... Mama nu mi-a desvăluit vreodată secretul... Şi, pentru că nu am tată cunoscut, nu mi s-a lăsat avere, barem un trousseau, deci eu nici nu sunt „o partidă bună” - mă rog, nu am fost adecă nici pe vremea când nu eram o beteagă, o... o…” Sublocotenentul încercă să îi strige în şoaptă, însă eu cred că au auzit cu toţii ce i-a spus el: ”Mam´selle Sophie, nu vorbi aşa rău despre dumneata!!! Te rog eu tare mult! Îngerii ca dumneata nu au nevoie de un tată cunoscut şi nici de avere... Dacă altcineva ar fi spus aste cuvinte... l-aş i pălmuit şi l-aş fi chemat chiar la duel.” El zâmbi: ”Ce, vrai adecă să te provoc acuma la duel chiar pe dumneata, pentru c-ai vorbit prea urâcios împotrivă-ţi?!”

Doctorul se ridică, semn că întrevederea lua sfârşit. ”Pot să mai vizitez, să văz cum se mai simte domnişoara după cumpăna de astăzi, cu esplosiunea?”

17/ Acoperiş aripat şi un menaj neştiut

Întrebarea sublocotenentului rămăsese fără răspuns, dar măcar domnul doctor nu îi interzisese atunci să mai calce vreodată în  frumoasa casă de pe strada Spitalului, foarte puţin supărată de câteva obuze, în vară. Sergiu se oferise, în drum spre antereu, spre care îl împingea servitoarea cea needucată cumsecade, tânărul propusese să se apuce el să repare acoperişul aripii de nord a casei, însă doctorul nu era atent, se vede, la astfel de fleacuri. Fusese mai degrabă curios să se uite mai de aproape la monoclul băiatului, dând din cap: „Păi, e sticlă obişnuită aici, tinere, nu are nicio dioptrie!” Sergiu recunoscuse în şoaptă, uşor jenat: „Păăăăi, l-am pus pentru că mulţi dintre superiorii mei poartă şi… Mă rog, asta dă aşa, un aer… mai intelectual.” „Aha – se dumirise medicul – am cunoscut un saviator, domnul Pribegeanu, Constantin Pribegeanu, un bărbat extrem de frumos. Şi-a pus monoclu, însă numai după ce avionul său a căzut în flăcări. Mitraliera avionului i-a perforat craniul, i-a spart dinţii, i-a atins ochiul! Lumea credea că murise, l-au şi acoperit cu mantaua, însă…”

Sublocotenenul nu se oferise degeaba să le repare acoperişul, cu braţele sale tinere: un avion de vânătoare german doborât, cu trei rânduri de aripi, un Fokker Flugzeugwerke, picase în toamnă peste acoperişul salonaşului pentru ceai, dar îl lăsaseră aşa, jumătate intrat în încăpere şi jumătate afară, căci nu se putea repara vreun acoperiş la vreme de bombardamente mereu pe nepusă masă! Ei, primăvara vor încerca ei să-l scoată afară cu femeile, împrumutând nişte scripeţi de la Şantierul Naval Gheorghe Fernic şi vor putea astfel pune ţigle noi în loc.

După vizita din vila de pe strada Spitalului, seara, la popotă, camaradul lui Sergiu, căpitanul Virgil Panduru de la Manutanţă,  insistă să afla dacă doctorul îi va mai permite să viziteze pe domnişoara: era vorba, în mod desluşit, de un coup de foudre! ”Nici nu mi-a îngăduit, nici nu mi-a interzis”, îi mărturisi Sergiu căpitanului. Apoi, adăugă, pe gânduri: ”Cred… că am să-i mărturisesc din prima...” Virgil nu se dumiri: ”Cui?” ”EI” – aproape că strigă Sergiu. ”Ce să mărturiseşti?” – încreţi fruntea, nedumerit, Virgil.  ”Cum, CE? Că sunt încă însurat.” Dumnealui deţinea, iată, şi un menaj ascuns, însă făcea curte unei fecioare! Panduru îl scutură însă bine de umăr: ”Ce, eşti nebun, frate?! Doar suntem cu toţii în cumpănă: chiar şi mâine se poate sfârşi armistiţiul de la Focşani, să reînceapă adecă răsboiul, ce mai contează dacă mori însurat ori ba?”

18/ Onoarea gradului costa măcar 6.000 lei…

Sergiu ţinea însă cu tărie să mărturisească totul fiinţei pe care, se deschisese sublocotenentul către bunul său camarad Virgiliu, îi căzuse dragă din prima clipă. Căpitanul Virgiliu Panduru îl puse în gardă: Serge, dacă e fată cuminte, mărturisirea ta nu o va face decât să te respingă cu desgust, iar dacă nu e fată cuminte, nu ţi se potriveşte, după cum te cunosc eu!” „Virgile - îi replică Sergiu - doar îţi spusei: mai bine-o pierd decât s-o amăgesc. Sophie e un înger, dacă m-ar iubi cândva şi dânsa cu patima cu cari o iubesc eu acum, şi-ar da şi viaţa  pentru mine - cum dară să o amăgesc, să nu îi spun că am nevastă la Craiova?!” Prietenul propuse atunci, practic: „Atunce divorţează naibii de Magdalena, că tot ţi-a pătat ea de tot onoarea!” Sergiu plecă privirea în pământ: un divorţ i-ar fi pătat onoarea şi ar fi fost astfel aruncat afară din Armată precum o măsea stricată - aceasta, desigur, după răsboi, deocamdată, când se puteau aştepta oricând la ruperea Armistiţiului de la Focşani, cu reînceperea luptelor, rămânea înrolat, „carne de tun” de calitate  garantată…

Sergiu renunţase la lumea curselor de cai. Începuse deja să se priceapă, iubea caii, iar la Hipodromul din Brăila avea şansa, ca agent de pariuri, să agonisească pentru achiziţionarea unui cal de curse al său. Pe Magdalena o întâlnise chiar acolo, la Hipodrom, brăileanca îi zâmbise prima şi apoi făcuseră nuntă mare la Craiova. Ea ţinuse ca el să intre în Armată, Magda avea pe cineva, văr bun, îl asigurase, care îl va sprijini. Cu dota ei, cu gimnaziul isprăvit, Sergiu urcă iute în primul grad de ofiţer. Se cerea, nu-i aşa, ca ofiţerul să nu se coboare vulgului din pricina sărăciei: îi trebuia avere, ori soţia să vie cu dota ei, pentru ca omul să îşi permită şi cal, şi uniformă, şi ordonanţă… Un ordin al Ministerului de Război hotăra ca toţi ofiţerii, de la sublocotenent la maior, puteau lua numai fete care să deţină o dotă de peste un milion de lei. Urmau alte furci caudine, însă banii, averea sigură, era cea care trona pe primul loc. Şi vârsta bărbatului: peste 25 de ani. Urmase apoi calea îngăduielilor celor de sus: consimţământul scris de la comenduirea Garnizoanei militare, dovada că are o avere şi dotă de cel puţin 40.000 de lei pe an, dar asta pentru ofiţerii superiori şi generali, el, slavă Domnului, trebuise să aducă dovada că viitoarea familie dispune de 6.000 de lei pe an… În continuare, însă…

19/ Femeiuşca din oglindă

Da, 6.000 pe an şi o moralitate impecabilă. Ah, dar să nu-ţi închipui că trebuise să vină cu martori care să se jure că Sergiu nu pierde prea mult la jocul de faraon sau că mai sparge capete amicilor de băutură. Nu, doar despre moralitatea dumneaei fusese vorba, aşa se cere: Magdalen trebuia "să rimeze" cu soţul! Sergiu trebuise, deci, să depună pe biroul superiorilor săi garanţii de onorabilitate şi de moralitate probate de viitoarea mireasă - de altfel mai uşor de cumpărat, în cazul prea-simpaticei Magdalena -, adică un Certificat de onorabilitate, iscălit de către cinci capi de familie cu stare, recunoscuţi respectabili, din localitatea de domiciliu a miresei, recte Brăila (unde, ştiţi şi dumneavoastră, „la tanti Elvira/ uşor se câştigă lira”), onorabilitate confirmată apoi şi de domnul primar, care nu-i aşa, mai „semnează ca primarul”…

Virgiliu nu obişnuia să îşi arate curiozitatea, însă camaradul său prea nu se explicase: era sau nu mai era dispus să îşi împartă viaţa cu brăileanca? Poate că el, Sergiu, îi greşise cu ceva şi ea...

Când m-am înscris voluntar, mama a plâns mult, pe ascuns. Cunoştea bine pe domnul general Precupanu, care luptase lângă tata, la Plevna. Ca unic fiu, întreţinător de familie după ce s-a prăpădit taica, nici că se punea problema să nu rămân la vatră. Au mai fost şi alţii care au rămas pe loc, cu misiune de la superiorii care s-au refugiat în Moldova spre a priveghea în contra distrugerilor…” Virgiliu insistă: „Atunci?! La ce naiba te-ai înrolat?” Sergiu zâmbi: „Pentru că voiam să-mi caut glonţul sau să uit. Şi mai ştiam că Armata română şi nemţii vor întinde destulă sârmă ghimpată între mine şi ea!”

Sergiu avusese un prieten, erau ca doi fraţi buni amândoi! La zece ani, într-o vară, Sergiu fusese cât pe ce să se înece în Oltul repede, dar Tudor, bunul prieten, sărise şi îl salvase. Abia apoi îşi amintise că nici măcar nu ştia să înoate - Dumnezeu i-a ţinut… La acest prieten nedespărţit a venit Sergiu, să capete sfat. Îndrăzni să-i spună că simte ceva străin la  iubita sa soţie, ceva care nu merge. „Poate îi greşesc eu cu ceva, poate mersei pe undeva strâmb”, încercă Sergiu să se dumirească de unul singur. „Prietene, uneori femeile nu se înţeleg nici pe ele însele”, îl linişti Tudor. De pe scaunul pe care stătea, Sergiu putu să vadă chiar atunci în oglindă o femeie care se îmbrăca încercând să nu facă zgomot. „Al naibii pişicher!” - îşi spuse Sergiu, înainte de a o recunoaşte în oglinda prietenului chiar pe Magdalena sa!

20/ O altă încercare

"Până să apuci să-i mărturiseşti dumneata că ai şi pe alta, rişti să apari la braţ cu domnişoara într-o poză, în vitrina de pe strada Lahovary a atelierului fotografic Makşay, să vă ştie tot târgul! Mai ieşiseră astfel de scandaluri: fotograful furnizor al Casei Regale expusese odată poza unui fiu de primar, erou de război, pălmuit de tată pentru că se plimba cu o unguroaică, fie ea şi contesă, fie ea şi nebeligerantă… Domnul George Makşay plătea doi băieţi care n-aveau alta de făcut decât de a-l înştiinţa când soseşte vreo navă de război în port, când arde ceva, dacă a apărut, incognito, vreun ministru… Atunci, maestrul îşi  aburca imediat aparatul uriaş, plecând să imortalizeze pentru veşnicie evenimentul. Sergiu Delara ridică din umeri: când te arde inima, cum să bagi de seamă vreun alt foc, fie şi atunci când arde chiar lângă tine un oraş?!

A doua zi chiar, cu visele nopţii care îl făcuseră să uite refuzul ofertei sale de a invita pe domnişoara Sofia la film, sublocotenentul ţâşni afară din cazarmă, cu bilet de voie de la Garnizoană.  Sergiu izbucni acum pe străzile oraşului, dar nu mai intră să ciocnească, după obicei, pe datorie, un pahar, cu alţi  gradaţi, în restaurantul şic la Hotel Bristol, pe Domnească – cizmele sale lăcuite răsunară repejor pe strada Spitalului, unde nu se mai opri până nu sună la casa Carnabel. Dar nu la marchiza din faţă, închisă de când cu războiul, ci la fosta intrare a slugilor. Rămăseseră numai doi slujitori: Svetlana basarabeanca aceea svăpăiată şi parcă fără minte, şi rusul Boris, un urs morocănos împrumutat de domnul doctor de la stăpânul lui. Uite că acum aveau şi slugile parte de clopoţel la intrare! – ar fi putut gândi sublocotenentul, însă tânărul, potrivindu-şi încordat monoclul cu sticlă falsă la ochiul drept, repeta în şoaptă, pentru el de fapt: „Acum am să-i spun! Îndată îi zic!” Îl primi însă doamna Ecaterina, nu se ştie de ce încă acasă la vremea aceea, când, ştia el bine, cercetase cazul, stăpâna casei şi a domnului Carnabel tocmai trebuia să fie cuprinsă bine pe la comitetele de binefacere ale dumneaei. Tânărul nu era deci deloc pregătit pentru o bătălie aşa neaşteptată, aşa că el doar continuă de unde lăsase lucrurile data trecută: întrebă dacă dacă i se va permite să o însoţească pe domnişoara la film, mâine, sâmbătă, la matineu. Şi iar recită din nou doamnei, cu ochii închişi, programul de la „Cinema Regal”, cinematograful invalizilor de răsboi.

21/ Litere povestite

Tânărului nerăbdător să o reîntâlnească pe domnișoara Sofia I se păruse jicnitor și foarte lung timpul de așteptare, dar trebuise ca să rabde…Sergiu aflase imediat de la Svetlana, că nu, domnișoara nu era acasă, însă doamna Carnabel, gazda casei de pe strada Spitalului, încă nu plecase în treburile dumisale. Când basarabeanca îl trăsese apoi de mânecă înăuntru, așa cum face vardistul cu un pungaș prins asupra faptei, el era ca sub efectul morfinei – Doamne ferește!. Până să coboare și doamna Carnabel, Svetlana, care era totuși atrasă de tunica militară cea frumoasă, nici nu-l scăpă din ochi pe tânărul îndrăzneț, căci nu știa dacă stăpâna ei vrea să îl primească bine, ori să îi lase domnului Carnabel, pe altă dată, această corvoadă. Servitoarea trebuia să stea apoi de față! În absența unui bărbat din casă, o doamnă de familie, indiferent de vârsta sa, nu își îngăduie a primi un vizitator strein, chiar dacă este evident pentru toată lumea că nu pentru dumneai a venit.

Doamna nu se așeză și nu îl pofti nici pe mosafir să se așeze pe unul dintre multele scaune din fosta sală de așteptare a cabinetului medical de dinainte de război. Doamna Carnabel îi comunică sublocotenentului doar că tânăra nu era momentan acolo. Abia apoi lămuri că Sofia lor se dusese din nou la spital, o însoțea iarăși Boris, rusul cel încet. ”Sophie a noastră va să le citească scrisori bieților răniți”, îl lămuri dumneaei. ”Păi, dânsa nu e… nu e…?” – se miră Sergiu, simțind însă că este nepotrivit să întrebe. Gazda îi explică, cu mândrie: ”Da, mititica și-a pierdut într-adevăr darul vederii și nu știm dacă îi va reveni vreodată… Biata de ea are însă o dexteritate anume de a vorbi cu bieții oameni, de a-I mângâie și de a-i pune mai întâi pe ei ca să îi… povestească fiecare literă în parte. ”De pildă, după un cercușor cu zuluf, care se cheamă litera O, află de la soldat că urmează un semn ca o potcoacă întoarsă, adică U, apoi o pauză, venind pe urmă un semn ca un stâlp de brad, cu o burtă rotunjoară spre partea stângă, îl desluși doamna… Unii dintre recruții de la țară nu știu nici care-I dreapta și care stânga, așa că înainte de marș majurul le poruncea să-și îndese, cât să se vază, ierburi în bocanc ori în opincă, după cum avea parte fiecare, ca să le comande apoi, în mers: ”Ăl cu paie, ăl cu fân, ăl cu paie…!” Dacă după U venea și un cerculeț tăiat chiar la mijloc ca de un pervaz tras cu creionul, și, mai departe, iată și un P, stâlp cu gheb pe dreapta, prima literă de la cuvântul Paște… Mititica are atâta uimitoare ținere de minte că adună, ținându-le minte chiar pe toate, literele într-un înțeles, așa cum pui mărgelele pe ață.”

22/ Lista cu decențe a doamnei Carnabel

Sub aspectul său bănuitor, nemulțumit, parcă în defensivă de front, doamna Ecaterina Carnabel se lăsase de fapt cucerită de ardoarea cu care tânărul încerca să o convingă de sentimentele lui sincere, cu toate că dumneaei era convinsă că nu își îngăduia această slăbiciune. Nu se cădea defel să cedeze în fața unui străin, însă un amor înmugurind este precum un spectacol de operă, grav, emoționant, apoi tandru, pe alocuri înveselit, cu o uvertură în care ți se prezintă, pe scurt, toate ariile următoare. Pretextul însoțirii pupilei lor dragi la Cinema, o copilă încă, mereu întristată, fără vești de la mama sa și, rar, câte o scrisoare de la fratelei ei, Radu, silit să rămână în cine știe în ce garnizoană, putea primi îngăduința familiei Carnabel - doamna Ecaterina îi va mărturisi soțului său cum o să decurgă plimbarea, însă doar după ce experiența se va fi consumat. Doamna îi ceru tânărului să scrie pe hârtie cum se vor desfășura lucrurile. Astfel, Sofia nu va merge la brațetă cu dumnealui, ci doar la brațul sorei Clothilde, care va avea amabilitate să îi însoșească pe tineri. Pe străzi, tânărul va păși tot timpul numai în lateral față de franțuzoaică, la distanță de cel puțin patru pași. Ajunși la cinematograf, în sală, Sergiu le va vorbi numai despre vreme sau despre muzica instrumentală, nu din cea frivolă, cu vorbe pe versuri. Apoi, în timpul proiecției, el îi va traduce în franceză mademoselei Chlotilde, la ureche, cu decență, inserturile în limba română, cu explicațiuni și dialoguri. Nu va traduce nicio vorbuliță care să invoce, indecent, tendințe de iubire ale personagiilor! Franțuzoaica va relua, la urechea Sofiei, cele traduse de Sergiu, încercând să nu deranjeze însă nedelicat publicul.

Precaută, doamna a preferat ca să împiedice din fașă bârfele care o pândesc pe orice fată de condiție mai degrabă săracă. Dar mai întâi se temea că amorul ofițerașului, acum bine aprins - acest lucru se vedea bine, chiar și fără ochian! - s-ar putea stinge încetișooor și neregulamentar nu peste multă vreme, zdrobind inima bietei Sofia. Și așa, pretendentul care îi dăduse înainte târcoale fetei, domnișorul Yanidis, un băiat de bijutier care aflase că fata nu avea de fapt dotă, dar se bizuia pe mărinimia cunoscută a domnului doctor, ca să îi asigure zestre. Yanidis o părăsise însă sub un pretext evident mincinos - că se îmbolnăvise de plămâni și nu voia să o contagieze, deîndată ce studenta orbise, pe fond cu totul și cu totul emoțional, în acea teribilă noapte de 12 decembre 1916.

23/ A fost băiatul-de-scorțișoară

”Sophie, a întrebat de dumneata, dimineață, tânărul acela”, spuse doamna Carnabel, adăugând: ”Crez că are un comandir îndestul de îngăduitor, de-l lasă, așa, ca să circule chiar de dimineața  prin oraș, ca tramwayul gol!” Sofia parcă se lumină puțin:  ”Tânărul acela care miroasă a lavandă şi a scorţişoară?” ”Dar ce, AVEM altul?” – miji un zâmbet  Doamna. ”Dar de unde scorțișoară la vremurile astea? I se năzare”, gândi doamna. Sofia își acoperi zâmbetul, spuse că o doare puțin capul, ca de obicei la această oră,  se scuză și urcă scara din lemn de nuc, încă bine mirositor, încât, dacă o urcai cu ochii bine închiși, fie cu ochii bine deschiși ai Sofiei, ți se năzărea că ești  pe marginea unui drum legănat de soare, auzeai și paseri...

Svetlana intră cu o mătură, stârnind praful de pe dulapuri. De când venise în casa doctorului, nu făcuse decât să mute zilnic de colo-colo praful de pe cărți și dulapuri, cu mare strășnicie, așa că doamna, care se săturase să îi tot atragă atențiunea, ținu cont măcar de abnegația basarabencei, ba chiar unreori, pe furiș, mai ștergea unoori praful depus prea evident ici și colo, punând apoi  bine cârpa dumneaei personală, pe care o deținea încă de pe vremea când domnul îi făcea curte, cu timiditate potrivită. 

”Iar merge-n biblioteca domnului! Crez că fata aceasta miroase literele în vreun fel aparte”, spuse cu glas tare doamna Ecaterina Carnabel parcă spre slujnică, însă Svetlana știa că la astfel de ”dialogări” ea era de ajuns să dea uneori din cap spre stăpână și să se gândească în voie la ”Hansuc” al ei. O vreme, fata se și ținuse, ca o româncă independentă ce-mi mai era, și cu Ștrulea, unul dintre gardienii de la baraca în care erau încartituiți prizonerii nemți și austro-ungari, unde nenorociții ăia erau triați, consultați și, într-o bună zi, trimiși spre lagăre de prizonieri adevărate. Era iarnă și acolo nu îi vor pune la reparat șosele primprejur, însă Doamne-ferește de zăpezi prea mari, avea sperană mititica pentru Hans al ei, un june bavarez voinic, dar fin precum o damă din cele ce și la closet se duc anume în cupeu ori în trăsură... Bărbier în orășelul lui de-acasă, unde nu se întâmpla niciodată nimic, nici măcar un război al Lumii în care frații să se urască, băiatul cânta foarte frumos la muzicuță. Ștrulea, care gustase o vreme din darnica prăjitură a Svetlanei,  se hlizea un pic și se ducea în altă parte a barăcii celei mari și îi lăsa să se giugiulească în voie. Să mai spun că barăcile într-un oraș bombardat au devenit un lucru obișnuit. De pildă cele de la Școala de fete, unde fusese înjghebat un spital militar de campanie pe tot timpul luptelor din anul trecut.

24/ Svetlana - Internaţional

Chipurile ca să-i privegheze şi ea pe amorezi, spre vorbitor, la bavarezul ei luat prizonier la Oituz. Nici că-l punem la socoteală, printre drăguţii ei internaţionali, şi pe românaşul Ştrulea de la Intendenţă, adică cu oarece gheşeft militar, în conserve măcar, ibovnic mai din vechi, ci, cu egalitate internaţională, ea mai fusese văzută şi înainte la braţ (lumea spune că ar băga mâna în foc pentru continuarea plimbărilor până-n taina nopţii, atunci când scârţâie tare patul, însă nici că-l auzi...). De pildă, se făloşise o vreme cu un căpitan franţuz, de-şi ţinea ăla musteţile ”în bandulieră” şi o înebunea cu atâtea şi atâtea fireturi suplimentare la uniformă. Căpitanul Francois Zeller, amant cu vechime, zbura pe un aeroplan Nieuport. Camaradul său, Frederic Cocnet Forthuny, îi împrumuta decoraţiile sale ca să facă impresie, dar basarabeanca se lăsase deja (”deja”, iată un cuvânt franţuzesc de multă vreme) vrăjită de mustăţile mari, pomădate, ale tânărului aviator. Atunci când franţuzul zburase acasă în Lorena, unde, desigur, îl aştepta nevasta şi cei trei plozi, fu rândul unui irlandez cu bunică englezoaică, Alfred, Alfred O´ Connor... Omul mirosea însă a tabac de-ţi muta nasul din loc! Fuma tutun tare şi prost, dintr-o pipă scurtă de lut, însă şi mesteca tutun, muşcând din ”păpuşile” lui de mahorcă cu care-şi umfla tot timpul buzunarele şi buzunăraşele. Iar când avea timp, fiind un obicei plăcut şi înviorător pentru mulţi dintre vitejii britanici, atunci tăia mărunt, cu baioneta sa scurtă, frunzele uscate de tabac, pentru a priza tutun pe săturate. Ori, Svetlanei nu-i plăcea să-l tot audă pe mătăhălos cu strănută pe neaşteptate, precum un cal de circ. ”Îmi sare inima!” - se plângea fata către madam Caliopi, cu care avea taine, bârfind amândouă la un şerbet subţire, cu apă rece. Şi ghici, dragă, cine oferea şerbetul, fie el şi subţire? Exact, chiar madam Caliopi. Care nu, nu ieşea astfel defel în pagubă, căci afla mereu întâmplări din casa Carnabelilor, întâmplări pe care apoi încerca să le şi desluşească, în lipsă de somn...

Benito al ei, italianul, se prăpădise de tifos. Şi cât timp trăise, soldatul fusese atâta de tăcut încât cu greu puteai paria că este cu adevărat în viaţă. În rest, dregea orice mecanism, se pricepea la zidărie şi la tâmplărie, repara şi ceasornice, iar când se apuca de Svetlană, în cuibuşorul din fân unde le plăcea lor să se tăvălească, o dregea şi pe ea...

(Va urma)

Citit 10031 ori Ultima modificare Duminică, 28 Iunie 2020 12:03

Lasă un comentariu

Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor pe care le postează şi îşi asumă toate consecinţele.

ATENTIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conţin cuvinte obscene, anunţuri publicitare, atacuri la persoană, trivialităţi, jigniri, ameninţări şi cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislaţia în vigoare, iar autorul comentariului îsi asuma eventualele daune, în cazul unor actiuni legale împotriva celor publicate.

Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidenţialitate conform regulamentului GDPR (General Data Protection Regulation) şi cu Termeni si condițiile de utilizare ale site-ului www.viata-libera.ro