Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Francesc Miralles, "Wabi-Sabi", Humanitas Fiction, 2018, în traducerea Tudorei Şandru Mehedinţi


Fără a fi molipsit, sper, de sindromul Stendhal, şi nefiind înnebunit de pisicuţele maneki-neko (nu confund, totuşi, norocul cu banii!), sunt ispitit să compar acest roman al lui Miralles cu o astfel de statuetă, care are capacitatea, totuşi, să se mai dea şi peste cap şi să se transforme, ca într-un basm sănătos, fie el românesc, japonez, spaniol sau de la Disney, într-o geiko (gheişă, pentru cei mai neduşi pe la Kyoto, par exemple) de o frumuseţe copleşitoare, chiar dacă este şi cu gânduri sinucigaşe!

Nu mă refer doar la carte (ce carte care s-a sinucis cunoaşteţi dumneavoastră?), ci mai ales la personajul care va împlini 30 de ani în timpul naraţiunii, Mizuki, o femeie deloc balzaciană:„Primul meu gând văzând-o pe Mizuki a fost că întruchipează frumuseţea absolută. Nu avea o rochie vaporoasă şi nici nu se machiase ca o gheişă modernă. Purta încălţăminte sport şi jeanşi cu un tricou alb cu mânecă lungă, şi îşi strânsese părul negru într-o simplă coadă. Însă toată făptura ei emana senzualitate şi eleganţă. Datorită staturii destul de înalte şi formei feţei, puţin ovală, am ghicit că nepoata lui Okamura era fiica unui nord-american şi a unei japoneze. Predominau trăsăturile orientale, dar privirea îndrăzneaţă era cea a unei fete de pe Coasta de Vest, obişnuită să nu-şi plece capul.” (p.120)

Dintre cele câteva descrieri ale Mizukăi nu este cea mai seducătoare, vă lăsăm să le descoperiţi pe celelalte, în spiritul cărţii şi filosofiei Wabi-Sabi, când umbrelor şi penumbrelor (şi la cartea precedentă prezentată aici, „Miile de tehnologii ale extazului” de Frank Bidart, half-light-ul era vedetă, nu numai de biblioteconomie) li se acordă un rol principal, personajul narator, profesor universitar de limbă germană, care ajunge printr-un joc al destinului, frumos-simpatic jucat de scriitor, cam aşa cum s-a jucat scenaristul filmului „Fabulosul destin al lui Amelie Poulain”, să călătorească în Japonia, pentru a descifra un mister anume, într-o cameră descoperind „ediţia americană a unei cărţi pe care de multă vreme voiam să pun mâna: Elogiu umbrelor, scrisă în 1933 de Tanizaki, o lucrare de-acum clasică.

Citisem undeva că estetica japoneză, pe lângă faptul că se desfată cu imperfecţiunea, cu ceea ce este organic şi efemer, găseşte în umbră un element de bază al arhitecturii locurilor. În timp ce în Occident apreciem ceea ce este luminos, neted şi drept, japonezii sunt fascinaţi de ceea ce este asimetric şi ascuns de umbre. "Eram gata să mă cufund în lectură, când am auzit cum începe să curgă apa de la duş în cealaltă parte a casei. Ameţit de băutură, de ora efemeră a zorilor şi de entuziasmul de a fi găsit cartea aceea, imaginaţia mea a zburat la trupul peste care în momentul acela cădea o ploaie caldă.” (p.166)

După ce v-am lăsat să trageţi un pic cu ochiul în cartea propriu-zisă, să ne mai întoarcem, ca şi naratorul, el cu „Obrajii în flăcări şi un gol în stomac”, la Tanizaki: „Strămoşii noştri, nevoiţi să stea, cu voie sau fără voie, în locuinţe întunecoase, au descoperit într-o zi frumuseţea în mijlocul umbrelor şi, curând, au folosit umbra pentru a obţine efecte estetice.” (p.168)

Dacă ne întoarcem la începutul cărţii şi cităm („Venim din neant şi spre neant ne îndreptăm. În acest răstimp suntem ceva. Şi acestui ceva îi spunem viaţă. Acum o vreme m-a preocupat mult să măsor bezna de dinaintea acestei scântei şi bezna care-i va urma. Îmi imaginam existenţa ca un sac mai mult sau mai puţin plin de ore, zile, luni şi ani, şi mă îngrozea gândul că fiecare minut trăit era un minut în minus la numărătoarea inversă către un loc pe care nu-l cunosc, dar unde nu sunt deloc grăbit să ajung. Încă nu înţelegeam că nişte clipe de fericire intensă lasă în suflet urme mai adânci decât o întreagă viaţă de aşteptare monotonă.”, p.7), vedem că în lumea ca o scenă sau ca o scenă-neant, umbrelor care vom fi li se acordă, poate printre puţine dăţi, un rol…

Apropo de legături cu ultimele două cărţi pe care le-am prezentat aici, dacă o povestire din „Fetiş” (de Horea Sibişteanu) are loc de acţiune şi act terorist (nu literar) elveţianul oraş St. Gallen (şi în alte şase naraţiunile au substanţă niponă), în „Wabi-Sabi” apare un personaj trecător, ca să nu spun foarte de gradul trei, care este din St. Gallen!

Aflând în cercetare că, de fapt, „Wabi-Sabi” este un fel de continuare la „Iubire cu i mic” (carte necitită de cronicar, dar la receptarea epopeii nipone nu contează, probabil, prea mult), şi pentru că fără iubire nimic nu este, avem aici o iubire… kanji („în japoneză există ca. 50.000 de kanji”) sau hiragana. Poate, mai corect, romanji! Un fel de declaraţie minimalistă de dragoste şi pentru Japonia, pentru cât poate un european să înţeleagă, pe fugă, indirect este un omagiu şi pentru filmul „Lost in translation” (sunt aluzii în carte la film, aluziile fiind multe, în acestea constând multe dintre punctele tari ale romanului, care nu se ia prea mult în serios, în sensul bun al expresiei, umorul fiind şi el remarcabil! Nu numai prin semnalarea pericolului de confunda wasabi cu Wabi-Sabi! Sau prin intitularea unui capitol auto-ironic: „Dăruieşte-i prostului o noapte de plăcere”!), viaţa mai degrabă turistică din anumite regiuni, oraşe, Kyoto în special, deoarece aici o întâlneşte Samuel pe Mizuki, într-un foarte mic bar, mai întâi fără nume, apoi fiind botezat chiar cu numele barcelonezului, bar unde bunicul lui Mizuki se trotila şi se magnetiza şi cânta karaoke…

Între Samuel şi Mizuki va fi… o umbră de dragoste, stând sub semnul artei… Wabi-Sabi: „Tot ce există în univers se află în constantă mişcare şi schimbare. Nimic nu este veşnic, nimic nu există dintotdeauna şi pentru totdeauna, totul are un început şi un sfârşit. Arta Wabi-Sabi este capabilă să întruchipeze sau să sugereze faptul esenţial şi evident al efemerităţii şi de aceea provoacă în spectator o contemplare senină ce se împleteşte cu înţelegerea fugacităţii a tot ce există. Fiind conştienţi de această vremelnicie, privim viaţa din altă perspectivă. Cineva poate ajunge să se emoţioneze contemplând o simplă floare pusă într-un ghiveci de bambus, căci presimte în ea un reflex al existenţei şi al destinului nostru ca fiinţe umane.” (p.109)

Ca încheiere, bezna, de care era vorba mai sus, a fost generoasă, a dăruit iubirea ei…

Filosofic, strict european, asta s-ar rezuma, deşi poate şi chinezii au spus-o în vechime: „De ce există mai degrabă ceva decât nimic?”

Citit 1024 ori Ultima modificare Miercuri, 08 Ianuarie 2020 14:07

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.